GABRIEL GHEORGHE

Am parcurs aproape tot ce s-a scris, uneori cu scopuri politice, în legătură cu aşa-zisul dosar român-albanez.

Concluzia care ni s-a impus: prezumţii, jocuri ale imaginaţiei, răstălmăciri şi generalizări ale unor aspecte particulare, unele cusute cu aţă albă, dovezi multe de crasă neştiinţă, prezentate cu morgă de erudiţie. In totul ei tot, “problema” nu-i decît o pată pe obrazul ştiinţei.

De ce s-au ocupat cu această fantomă şi cîţiva oameni serioşi şi de bună credinţă? Nu există decît o singură explicaţie: oamenii mari fac greşeli mari.

In această privinţă, la începutul secolului XX, eruditul W. Mayer-Lübke scria: asemănările fonetice între albaneză şi română par mai puţin importante decît s-a crezut. Care ar fi dovezile pentru care procesele propuse conferă limbii române caracterul specific privitor la structura fonetică a cuvintelor? Vom răspunde că deocamdată nu le cunoaştem (Rumänisch, Romanisch, Albanisch. In: “Mitteilungen des Rumänischen Instituts an der Universität”, Wien, Heidelberg, 1914)

La această concluzie nu s-a adăugat nici un spor de cunoaştere, şi aceasta nu din cauza ignorării aspectelor fonetice, ci, mai grav şi supărător, datorită necunoaşterii aspectelor istorice şi lingvistice fundamentale.

Se va spune că în secolul trecut, când a luat naştere această poveste, nu se cunoşteau multe, dacă nu aproape toate, rezultatele cercetărilor fundamentale privind Europa veche (6500-3500 î.e.n.).

Toate civilizaţiile vechi au ca punct de pornire Spaţiul Carpatic (fig.1-fig.6).

Fig 1 (urmeaza sa fie introdusa) Fig 2 (urmeaza sa fie introdusa) Fig 3 (urmeaza sa fie introdusa)

Fig 4 (urmeaza sa fie introdusa) Fig 5 (urmeaza sa fie introdusa) Fig 6 (urmeaza sa fie introdusa)

Este adevărat că nu existau acestea şi multe altele din cercetările făcute în secolul XX de către Universităţi şi universitari celebri (a se vedea pentru o parte a acestora studiul introductiv al prezentului volum), dar dacă subiectul este înceţoşat ce i-a putut îndreptăţi pe cei care s-au ocupat de el să se pronunţe cu aplomb, ca despre o concluzie definitivă a ştiinţei?

După cît se pare, începutul l-a făcut slovenul Bartolomeu Kopitar, profesor la Universitatea din Viena. L-au urmat elevul său Fr. Miklosich şi B.P. Hasdeu.

Kopitar observase că limba română, cea mai veche dintre limbile romanice, nu-şi are originea de la Traian, ci cu mult mai dinainte, de atunci adică de când romanii au pus întâia dată piciorul în Iliric (a. Chr. 219), ap. Alex. Philippide, Opere alese, Ed. Academiei, 1984, p. 209-210 (subl. ns.)

./că românii sînt albanezi el crede evident pentru două motive, întâi pentru că sînt multe cuvinte albaneze în limba română, şi al doilea pentru că articolul se pune în urma substantivului atît în limba albaneză cît şi în limba românească.şi în limba bulgărească, şi pe care nu-l găseşte în altă parte în Europa decît la basci şi la scandinavi (ibid p.210), subl. ns.

Această notiţă fost publicată în 1829 şi Al. Philippide susţine că ea a provocat întreaga preocupare a lui Hasdeu în domeniul filologiei. Acesta şi-a apropiat ideea lui Kopitar din care şi-a format convingerea personală că românii ar fi acelaşi popor cu albanezii şi pe care s-a străduit, apoi, din răsputeri s-o probeze.

Fiind un temperament excesiv, pînă la urmă n-a dovedit nimic, nici nu era decît o pistă falsă, cum se va vedea, dar această idee fixă l-a dus la afirmaţii lipsite de orice temei:

Toate popoarele balcanice, românii, grecii, albanezii, sârbii şi bulgarii ne apar acum ca o singură familie strîns înrudită, ca un ????????? (simpozion) de fraţi, de veri şi de cumnaţi (ap. Al. Philippide, Opere alese, p. 210)

Ba, mai mult, depăşind şi acest prim stadiu, B.P.Hasdeu ajunge la aberaţii fără rest (v. Studii de lingvistică şi filologie, vol. 2, Ed. Minerva, 1988 ):

Sub raportul sintaxei se poate zice că românul la formarea cea “ab ovo” a graiului naţional s-a mărginit a aşeza materia latină peste fondul albanez (p. 471), subl. ns.

Această afirmaţie e absurdă. Când a fost creată limba română, probabil înainte de mileniul V î.e.n. nu exista nici elina, nici latina, nici albaneza şi nici un alt grai în Europa.

Prin fond dară, prin fondul cel nealterabil şi neînlăturabil românul e albanez, după cum francezul e celt.Elementele germanice la francezi sînt foarte multe şi palpabile, întocmai ca elementele slavice la români, p.472 (subl. ns.).

Slavismele la români, ca şi germanismele la francezi, fiind accidentale, aproape toate s-ar putea goni, fără ca prin aceasta să se zguduie edificiul limbii naţionale, pe când celtismul la francezi şi albanismul la români nu se poate atinge fără o catastrofă totală (p.472), subl. ns.

B.P.Hasdeu nu spune în ce ar consta această catastrofă totală, o simplă formulă, şi nici măcar nu aduce cea mai neînsemnată dovadă pentru afirmaţii atît de tranşante şi de excentrice.

Vom prezenta lista de cuvinte curat albaneze la noi, despre care, cîteva rânduri mai jos, inventează că numărul unor asemenea vorbe, esenţial albaneze, în graiul nostru cel mai de baştină, adecă din gura ţăranilor este foarte mare (p.469), subl. ns.

Atît de mare încît. nu există.

Cîteva din cuvintele pe care H. le dă curat albaneze, ca şi celelalte de altfel, sînt numai curat româneşti şi au ajuns în albaneză prin faptul că albanezii sînt originari din Dacia, din Spaţiul Carpatic, cum vom arăta mai departe.

Hasdeu şi, înaintea lui, Kopitar şi Miklosich n-au făcut decît să generalizeze o simplă, minusculă observaţie particulară de pe urma căreia în logică nu se poate trage nici o concluzie.

Chiar dacă se invocă cîteodată şi aşa-zisa bulgară, basca rezultatul este acelaşi: afirmaţii, declaraţii fără nici o probă cît de cît serioasă.

In logică se ştie că Ex mere particularibus nihil sequitur (Din două premize particulare nu rezultă nici o concluzie).

Or, dacă H. n-ar fi fost grăbit şi ar fi verificat raporturile lexicale între română şi alte graiuri din Europa ar fi constatat că în oricare din ele se găsesc mai multe cuvinte româneşti decît în albaneză, că ridicate la scară europeană raporturile lingvistice româno-albaneze, cu care şi-au irosit vieţile şi cîţiva lingvişti remarcabili, sînt cu totul nesemnificative.

În franceză am găsit peste 1300 de cuvinte româneşti + elemente fundamentale de gramatică (pentru unele din acestea vezi studiul introductiv), nu 20 vorbe albaneze în română, cîte pretinde H. sau 39, cît au descoperit alţi erudiţi savanţi.

Iată cîteva din cuvintele româneşti pe care le-am identificat în franceza veche în proverbe, în expresii populare etc.:

1) ades, 2) cocă, 3) cloşcă, 4) a căuta, 5) da!, 6) nu!, 7) a muşca, 8 ) a pişca, 9) rău, 10) sigur, 11) oaie, 12) a băga, 13) a scuipa, 14) sur, 15) nea, 16) lene, 17) ou, 18 ) ba!, 19) aprins, 20) ajun, 21) a adăsta, 22) jos, 23) fui, 24) muiere , 25) abătut, 26) berc, 27) cap, 28 ) loc, 29) a da, 30) murit etc. (pentru surse vezi “Revista de Etnografie şi Folclor”, nr 3-4/1991, p.111-128 ).

Iată cuvintele pe care B.P.H. le declară curat albaneze în română: brad, buză, codru, ghimpe, mal, bucur, ghiuj (în Moldova), vâj (în Ardeal), grumaz, năpîrcă, bunget, barză, stăpîn, viezure, gata, sat, vatră, moş, mire, părîu, văpaie etc. (Studii de lingvistică şi filologie, vol. 2, Ed. Minerva, 1988, p.469).

In note, editorul Grigore Brâncuş (p.547) are reţineri pentru: codru, mire, sat, stăpân, văpaie.

Cuvintele pe care H le declară curat albaneze la noi nu sînt albaneze, ci, cum am spus, româneşti străvechi.

Am atras de mai multe ori atenţia asupra eruditei cercetări a Universităţii din Cambridge publicată sub titlul The Cambridge History of India, 8 volume a cca. 800 pagini. In volumul I, p. 71 scrie că din Spaţiul Carpatic au plecat indo-persanii, grecii, italioţii, celţii, germanii etc. (v studiul introductiv), dar nimeni n-a luat-o în seamă.

Ce au nevoie erudiţii lingvişti români de o cercetare care priveşte spaţiul românesc făcută la Universitatea din Cambridge? Ei au ştiinţa lor, dată odată pentru totdeauna, au formulele lor. De ce să se încurce cu cercetări ale altora? La noi nimic nu s-a schimbat din vremea lui Hasdeu. Lingvistica română e eleată.

In Cele mai vechi Upanişade (traducere Radu Bercea, Ed. Stiinţifică, 1993) găsim:

1) Sat = fiinţa, cel care fiinţează, ceea ce este (p. 36, 49, 121, 127, 169, 192, 195, 196, 197). Aceasta este originea lui sat, în nici un caz albanezul fšat sau fshat, cum credea Hasdeu. Cuvîntul vine din cultura vedică, cea mai veche cultură cunoscută a Spaţiului Carpatic.

Locul unde un întemeietor, un moş, îşi aşeza locuinţa, pentru el şi pentru urmaşii săi, se numea sat, ceea ce a luat fiinţă, este, fiinţează, căci înainte de el nu exista altceva în acel loc.

Cuvîntul sat desemnează locul lui geografic, vatra satului şi, totodată, populaţia, proprietăţile lor colective, moşia lui (Neagu Djuvara, Intre orient şi occident, Humanitas, 1995, p.230)

Deci cuvîntul defineşte fiinţa unei colectivităţi umane complexe.

In Ţările Române, orice bucată de pământ nedesţelenit aparţine primului venit; nu că n-ar avea proprietar, însă, dacă nu este lucrat şi nu este împrejmuit, cel dintâi care vrea să sape, să planteze sau să zidească ceva pune mâna pe el, plăteşte dijmă dacă nu clădeşte nimic pe el şi ceva pe deasupra dacă clădeşte. In ultimul caz pământul este al lui ; chiar şi un prăpădit de gard de mărăcini este semnul proprietăţii inviolabile ; vinde, dă şi transmite copiilor săi acest bun atît de lesne dobîndit, fără măcar să-l întrebe pe primul proprietar. (Contele d’Hauterive, Memoriu despre starea Moldovei la 1787, Bucureşti, 1902, p. 372-373)

După cum se vădeşte, privitor la modul de circulaţie a pământurilor şi la posibilitatea întemeierii de noi fiinţe complexe (sate) totul este specific obiceiului pământului din Ţările Române.

Sîntem surprinşi că în dicţionarele explicative ale limbii române s-a putut scrie că etimonul românescului sat ar fi latinul fossatum = şanţ de întărire (??), un simplu urechism, din latina medievală, în care fossa=groapă, şanţ, unde nu se găseşte măcar ideea de sat.

Etimologia aceasta este criticabilă şi pentru că porneşte de la ideea falsă că ar fi fost posibil vreodată în istoria societăţii umane să se pornească de la complicat (fossatum-8 litere, 3 silabe) şi să se ajungă la simplu (sat-3 litere, o silabă), ceea ce nici logic nu se poate concepe, nici faptic nu se poate dovedi.

Viitorii indieni au roit din Carpaţi în mileniul III î.e.n., cu vedele şi upanişadele, pe care le-au trecut în scris mult mai târziu în India, unde numeroase cuvinte din străvechea cultură carpatică a vedelor se găsesc şi azi în hindi, în sanscrită etc. In aceste condiţii frizează neverosimilul invocarea, ca origine pentru sat, a unui latinism medieval, cu semantism cu totul alături de realitate.

Să mai examinăm cîteva cuvinte din cele pe care Hasdeu le declară curat albaneze în română:

2) Brad pe care şi astăzi albanologii îl cred albanez, ceea ce nu se poate primi. In Wordlist Gipsy-English alcătuită de Olof Gjerdman şi Eric Ljungberg (Acta Academiae Regiae Gustavi Adolphi XL, The Language of the Swedish coppersmith Gipsy Johan Dimitri Taikon, Falköping, 1963, Uppsala) găsim:

Brádo m(asc)/gran, tall/fir, spruce

Et. Rum. Brad Tanne, Fichte

Intre bare înclinate, echivalentele suedeze, apoi traducerea în engleză, după etim. Rum/anian, traducerea în germană.

Această limbă ţigănească reprezintă unul din dialectele populare din India. Acest Taikon s-a născut în Suedia la 20 mai 1879, a călătorit în Norvegia, Finlanda, Rusia (Arhanghelsk şi Baku), în Ţările Baltice, Polonia, Germania şi Franţa. A murit la 15 octombrie 1950 la Stockolm.

N-a trecut niciodată prin România.

In legătură cu stăpân, H. se contrazice: în volumul II, p. 469 îl dă curat albanez, iar în volumul I p. 61 îl consideră curat bulgăresc.

In glosarul profesorilor Gjerdman şi Ljungberg mai găsim în dialectul popular indian vorbit de romii din Suedia, dintre cuvintele pe care H. le consideră curat albaneze pe:

3) bucurá (bukurisávav, p.218 ), be (feel) glad, rejoice, cu etim. din Rum. bukura refl. sich freuen, sich belustigen

4) gata (p. 238 ) care figurează şi în literatura vedică etc.

5) vatra (p.376), de asemenea prezent în cultura vedică

In A Magyar szokeszlet Roman elemeinek Törtenete (Istoria cuvintelor maghiare de origine română) de Bakos Ferenc, Akademiai Kiado, Budapesta, 1982) figurează în diferite graiuri maghiare jumătate din cuvintele pe care H. le dă curat albaneze în română:

1) brad, p. 445;

2) buză, p. 40, 286, 381, 431;

3) bucura, p. 154, 440;

4) grumaz (cu familia de cuvinte), p. 115, 22, 65, 432, 463;

5) barză, p. 142, 408;

6) gata, p. 16, 384, 452;

7) vatră, p. 113, 125, 167, 245, 417;

8 ) moş, p. 114, 162, 302, 85, 435, 443;

9) pârâu, p. 448

In ce-l priveşte pe mal, el este străvechi în română şi se găseşte în maghiară cel puţin de la începutul secolului XIII (v. N. Drăganu, Românii în sec. IX-XIV pe baza onomasticii şi toponimiei, Bucureşti, 1933), iar în albaneză sensul marginea unei ape (Pe malul apei se împletesc cărări ce duc la moară, G. Coşbuc, Mama) nu există.

Noi n-am avut răgazul să facem un studiu specific pentru cuvintele pe care Hasdeu le declară curat albaneze în română. Ne-am uitat numai în cîteva instrumente de lucru care ne-au fost la îndemână. Am găsit 11 din cele 20 reclamate de H., din care 5 într-un dialect din India, 10 în graiuri maghiare şi multe în bulgară.

Presupunem că Hasdeu s-a lăsat antrenat în această poveste şi pentru că pe vremea lui nu existau atîtea instrumente de lucru ca azi, iar la roirea unor indo-persani din Spaţiul Carpatic nimeni nu se gândea. Această pistă a fost deschisă de studiile amintite, ale Universităţii din Cambridge, publicate în 1922.

Dar “albanologii” din sec. XX (I.I.Rusu şi alţii) nu mai au această scuză pentru poziţia lor întârziată în ştiinţă.

Era de aşteptat ca această imaginară prezenţă lexicală albaneză în română să fie exploatată de pescuitorii în apă tulbure, de atleţii de serviciu ai autorităţilor austro-ungare de acum 130 de ani.

In colecţia sa de întrebări retorice, bănuieli, presupuneri şi declaraţii, scrisă la comandă şi intitulată Romänische Studien (Studii Româneşti), Leipzig, 1871, 364 p., Roesler, un autodidact (N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, ESE, 1989, p. 24) foloseşte printre altele şi teza existenţei unor albanisme în română ca “argument” pentru ideea fixă a formării poporului român la sud de Dunăre:

Unde însă în altă parte decît în peninsula sudică ar fi putut recepta oare daco-româna împrumuturile din albaneză? (p. 126).

Asupra acestei teze autorul revine încă de cîteva ori, dar efectul e acelaşi : premise false, concluzii departe de adevăr. Teza fiind inventată în scopuri politice, acelea de a lipsi populaţia Ardealului, cea română, de drepturi politice şi cetăţeneşti, nu avea cum să obţină şi să-i lipească argumente ştiinţifice. De altfel, nu se găseşte nicăieri în cuprinsul volumului vreo analiză a evenimentelor menţionate, vreo preocupare pentru o argumentare oarecare pentru viziunile pe care le construieşte în conformitate cu intenţia premeditată căreia îi e subordonată materia conţinută în volum.

In opinia noastră, scrierea nu are vreun merit istoric şi nici măcar literar. Dacă s-a bucurat de vîlvă, de notorietate în imperiul dualist, aceasta s-a datorat faptului că, fiind destinată exclusiv unor scopuri politice, a fost introdusă în programele didactice ale şcolilor din Austro-Ungaria.

Consideraţiile lui Roesler sînt alături cu realitatea. Despre episodul retragerii celor două legiuni de către Aurelian el scrie : este de presupus (!) că populaţia paşnică de la oraşe şi sate se va fi grăbit să-şi părăsească patria, devenită nesigură, încă sub protecţia legiunilor, pentru a nu cădea pradă brutalităţii barbarilor (p. 69), subl. ns.

Unde s-a mai auzit în istorie de o populaţie grăbită să-şi părăsească patria? In timpul năvălirilor barbare, care încep cu hunii, populaţia pleca în bejenie în codru, la munte, dar în patrie, nu în afara ei.

Configuraţia Carpaţilor e unică în Europa şi poate în lume. O treime din suprafaţa Ţării, zonă muntoasă, acoperită cu păduri seculare, oferea protecţie şi adăpost întregii populaţii, satele fiind aşezate la distanţe relativ mici faţă de zona de adăpost sigur. Niciodată năvălitorii nu intră în pădure, de teama surprizelor care i-ar putea întâmpina .

Vorbind despre unguri, Roesler însuşi foloseşte aceeaşi idee:

Ardealul nu-i atrăgea, fiind un ţinut muntos, străbătut de văi adânci. Dar un sentiment şi mai puternic i-a ţinut departe de el, teama (subl. ns.). p.82. Nici Ştefan nu a reuşit să supună încă Ardealul, deşi trebuie să fi întreprins, probabil, o incursiune într-acolo. Pe la 1070 stăpânirea maghiară se mai limita încă la Ungaria (p.83).

Abia sub domnia lui Ladislau cel Sfînt (1078-1095) Ardealul devine, sub denumirea de Ultrasilvana sau Transilvana, parte componentă a regatului maghiar. Pînă unde se întindeau hotarele ei de atunci rămâne un fapt INCERT (p. 83), subl. ns.

Nu se aduce nici o dovadă pentru această declaraţie.

Prin aceasta, Ardealul a devenit un teritoriu colonial al maghiarilor. Totuşi, pentru îndeplinirea acestei sarcini ei nu erau destui ; ei au fost nevoiţi să încredinţeze unei populaţii mai harnice, spiritualiceşte mai unitară, misiunea de a face locuibile şi de a apăra acele teritorii, care nu-i atrăgeau pe stăpânii maghiari şi care aveau nevoie de mâini mai active decît ale ruralilor maghiari (p. 84), subl. ns.

Pînă la 955 e.n. ungurii întreprind 45 de expediţii de jaf în Germania, în Franţa, în Italia etc. la multe sute de kilometri distanţă, dar n-au făcut nici o încercare de a pătrunde în Ardeal, la cîteva zeci de kilometri, şi asta de teama pădurii dacice, de care s-a temut şi Alexandru cel Mare, când a pătruns în ţinutul getic, la 335 (subl. ns.).

Ca să i se îndeplinească scenariul, să invoce depopularea Spaţiului carpatic şi transferul populaţiei la sud de Dunăre, unde, nu-i aşa?, au primit cîteva cuvinte albaneze, Roesler se întreabă: de ce populaţia Daciei să nu-şi fi părăsit cu entuziasm locuinţele şi să plece cu mâna goală în sudul Dunării, când din mâna împăratului lor li se ofereau adăposturi şi pământuri sigure în Moesia, în mijlocul compatrioţilor etc. (p. 70).

Toată pledoaria n-are nici o bază reală sau documentară, dar îi apărea ca necesară pentru a-şi justifica şi împlini obligaţiile asumate: acelea de a arăta că spaţiul românesc s-a golit de populaţie şi a rămas depopulat un mileniu ca să fie- în basmul lui Roesler- ungurii, despre care tot el spune, în altă parte, că au dispărut, primii locuitori ai Ardealului. Iorga spune că ar fi fost un tip inteligent, ceea ce nu rezultă din ceea ce scrie, căci era o imposibilitate naturală ca spaţiul care oferea cele mai uşoare condiţii de viaţă, singurul din Europa, să fie părăsit de locuitori, iar aceştia să se deplaseze în locuri unde ar fi murit, datorită lipsei condiţiilor de viaţă. Fără permanenţa românilor în Ardeal şi în zonele circumcarpatice, nici la sudul Dunării, nici în Panonia şi în nici unul din spaţiile peridacice n-ar fi putut vieţui, nici oamenii, nici animalele lor.

Apoi, oamenii ştiau că fie viaţa cît de rea, tot mai bine-n ţara ta. In afară de Roesler nimeni din populaţia ţării nu credea în siguranţa adăposturilor şi pământurilor oferite de împărat:

Dealtfel, împăratul (Aurelian) va fi asasinat peste doi sau trei ani şi cu asta înceta şi siguranţa oferită de el.

Apoi, Roesler este probabil singurul din zonă care nu ştie că spaţiul sud-dunărean, pînă la Balcani a fost cel mai des lovit în toate năvălirile, pustiit pur şi simplu, iar locuitorii duşi în robie sau vînduţi ca sclavi.

Era din Imperiul Roman cel mai departe de capitală, cel mai expus şi cel mai greu de apărat.

Iată pentru ce locuitorii Spaţiului Carpatic au preferat siguranţa codrilor şi munţilor celei oferite de împărat şi au rămas în locuinţele lor, oricum cu infinit mai puţine riscuri decît în graniţele temporare ale imperiului.

Imperiile au dispărut, românii au rămas lângă munţii şi codrii lor, pe care i-au îndrăgit încă din străvechea antichitate. Avem în acest sens mărturia lui Florus (sec. I e.n.) Epitome bellorum omnium annorum DCC (Rezumat al tuturor războaielor în curs de 700 de ani) în care scrie Daci montes inhaerent (Dacii stau lipiţi de munţi).

Astfel că despre vreo influenţă albaneză nu poate fi vorba, cît sîntem în zona realului. In povestiri totul e posibil, inclusiv ca puricele să fie potcovit cu 99 ocale de fier şi să se ridice în slava cerului, deci şi influenţa albaneză şi orice altă influenţă.

Aşa cum foarte avizatul Flavius Vopiscus, cum scrie Roesler, nu-i decît o fantomă, un personaj născocit.

Robert Roesler n-are decît o idee: să găsească nişte “argumente” din care să reiasă, fie şi diform, ceva care să aducă cu o părăsire a spaţiului românesc de către populaţie şi ceva asemănător pentru cealaltă idee fixă : că cei care şi-au părăsit, fără motiv, locuinţa de baştină s-au aşezat la sud de Dunăre.

Scenariul propus e o imposibilitate naturală: fără românii din Ardeal şi zonele pericarpatice care să scoată sarea şi s-o trimită, printr-un uriaş agregat uman, pe drumurile sării (v. studiul II) Europa n-ar fi supravieţuit demografic.

Desigur Roesler n-avea de unde să ştie acestea, pe vremea sa fiziologia nu exista ca ştiinţă sau nu se ajunsese să se cunoască rolul hotărîtor al sodiului (sării) pentru funcţionarea inimii. Asta nu înseamnă că o confruntare ideatică între afirmaţiile sale amatoristice şi ştiinţa contemporană, pentru a verifica stocul de adevăr şi eroare conţinut în cartea sa, care a făcut atîta spumă istorică, nu este necesară.

Aceasta mai ales pentru că deşi ştiinţa a revoluţionat întreaga desfăşurare a vieţii umane şi că aproape tot ce s-a scris cu o mie, cu cinci sute sau cu o sută de ani în urmă a murit de moarte bună, totuşi istoriografia maghiară, neavând nici un adevăr în traistă, a rămas tot la R. Roesler şi la povestirile lui (v. Histoire de la Transylvanie, Akademiai Kiado, Budapest, 1992):

La langue roumaine est unie, elle ne présente que des différences dialectales entre le parler du Nord dit daco-roumain . et le parler du Sud, dit macedo-roumain . Tous deux comprennent cependant des mots provenant de l’albanais ou d’une langue ancestrale commune . Or, les Albanais avaient toujours vécu dans la partie centrale de la peninsule balkanique, seul endroit ou ils purent avoir des contacts avec les ancetres des Roumains (p. 182), subl. ns.

Limba română este unită (unitară ?), ea nu prezintă decît diferenţe dialectale între limba din Nord zisă daco-română….şi limba din Sud, zisă macedo-română…Amândouă însă conţin cuvinte provenind din albaneză sau dintr-o limbă ancestrală comună….Or, albanezii trăiseră totdeauna în partea centrală a peninsulei balcanice, singurul loc unde putură să aibă contacte cu strămoşii românilor.

Ce simplu e din gură : cca. 8-10 milioane de români au părăsit un spaţiu de peste 300.000 kilometri pătraţi ca să ajungă în centrul Peninsulei Balcanice într-un spaţiu minuscul să împrumute 20-30 de cuvinte şi pe urmă să revină acasă . ce contează? În poveşti călătoriile se fac cu viteza gândului şi orice e posibil. De atunci bancherii s-au îmblânzit : trimit ei cîţiva emisari să trateze împrumutul, nu mai cheamă popoarele la Bancă.

Ce nu face “ştiinţa” istoriografică maghiară ca să-i iasă pasenţele? Dar dovezile că lucrurile s-au petrecut aşa, iar nu altfel, unde sînt?

Nombre de sources byzantines attestent la présence des Roumains en Thessalie et en Macédoine, entre les Xe et XIIe siecles (p. 182).

Un număr de surse bizantine atestă prezenţa românilor în Tesalia şi Macedonia între secolele X şi XII.

Sursele bizantine n-au nume, n-au autori! Este “mica”deosebire dintre legendă şi ştiinţă.

Noi am parcurs Nombre de sources byzantines şi n-am găsit măcar una în care să scrie ce pretinde istoriografia maghiară. Sursele bizantine scriu despre vlahi, populaţia reală, atît antropologic cît şi spiritual, ca limbă etc. din Peninsula Balcanică, ca şi în Iliria, în Panonia şi în restul Europei, dar niciodată despre Rumâni/Români.

Când a reorganizat Imperiul Roman, spre sfîrşitul sec. III e.n., Diocleţian a numit Romania teritoriul locuit de geto-traci. Dacă ar fi avut vreo legătură cu Roma termenul s-ar fi potrivit Italiei. De fapt, Roma, Romania, România sînt vechi nume pelasgice (ap. Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreană, p. 41)

Tradiţia pelasgică s-a păstrat în mai multe zone din Europa, dar cea primordială a rămas în Carpaţi.

La grande dispersion des Roumains sur une tres vaste aire géographique par rapport a leur importance d’aujourd’hui, ainsi que leur apparition relativement tardive en Transylvanie peuvent essentiellement s’expliquer par leur mode de vie de bergers nomades. C’est ce qui ressort également de l’analyse des mots communs a l’albanais et aux dialectes roumains du Nord et du Sud (p.182) subl. ns.

Marea răspîndire a românilor pe o arie geografică foarte vastă în raport cu importanţa lor de astăzi, ca şi apariţia lor relativ târzie în Transilvania, se pot explica esenţial prin felul lor de viaţă de păstori nomazi. Este ceea ce rezultă din analiza cuvintelor comune între albaneză şi dialectele române din Nord şi din Sud.

Un trait commun de ses (?, notre note) mots saute aux yeux c’est qu’ils se raportent tous a la vie de pasteurs montagnards (??, notre note) ou peuvent y etre ramenés. Les terms relatifs a l’agriculture, par contre, y font visiblement défaut a l’exception du pois (mazăre), de sa gousse (păstaie) et de l’outil crochu (grapă),…Les noms roumains de plantes et d’outils, ainsi que de terminologie agricole sont d’origine

O trăsătură comună a acestor cuvinte sare în ochi aceea că se referă toate la viaţa păstorilor munteni cu care pot fi identificate . Termenii referitori la agricultură, dimpotrivă, lipsesc cu excepţia mazărei, a păstăii sale şi a grapei…Numele româneşti de plante şi de unelte ca şi cei din terminologia agricolă sînt de origine

latine, slave et hongroise (p. 182-183) sic!

latină, slavă şi ungară.

Uneltele pe care Spaţiul Carpatic le producea cu mii de ani înainte de fundarea Romei, cu mii de ani înainte de menţionarea slavilor şi a ungurilor ca şi numele dacice de plante notate de Dioscoride şi Pseudo Apuleius, au primit nume latine, slave şi ungureşti.

Est modus in rebus!

Dacă e adevăr cît un bob de muştar în ce spuneţi, de ce nu destăinuiţi şi numele ca să le ştim şi noi.

Mai citiţi-l pe Franz Joseph Sulzer că a scris doar pentru unguri împotriva românilor, dar evidenţa n-a putut s-o înlăture cu totul: în Dacia, limba valahă, deşi a fost în contact cu atîtea limbi străine, n-a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, NU EXISTĂ UN SINGUR CUVÎNT UNGURESC COMUN ÎNTREGII LIMBI VALAHE (Geschichte des Trasalpinischen Daciens, vol. I, p. 41), subl. ns.

Qui habet aureas audiendi audiat.

Naturalistul francez Hacquet a studiat pe la 1794 flora Moldovei unde a descoperit planta pe care a numit-o Aconitum Moldavicum. El a scris că nu cunoaşte un popor mai bun botanist ca poporul român, care cunoaşte perfect plantele ţării sale, cu calităţile lor medicinale (ap. Gr. Antipa, Problemele evoluţiei poporului român, 1919, p. 96). Am fi îndatoraţi celui care ne-ar face cunoscut un nume maghiar de plantă folosit de români, numai unul, măcar unul!

Les mots communs aux vocabulaire albanais, macedo-roumain et daco-roumain relatifs a l’environnement naturel renvoient clairement aux montagnes boisées, aux forets de pins surtout, au-dessus d’une altitude de 1200 m, ou se situait la coexistance albano-roumaine . (brad, bunget=pădure deasă, desiş, copac, curpen=mlădiţă tânără şi subţire a viţei de vie etc., ghionoaie, mal, măgură, năpîrcă, pîrău, spînz, viezure), p.183.

Cuvintele comune vocabularului albanez, macedo-român şi daco-român referitoare la mediul natural trimit clar la munţi împăduriţi, la păduri de pin mai ales, deasupra unei altitudini de 1200 m, unde se situa coexistenţa albano-română…(brad, bunget = pădure deasă, desiş, copac, curpen = mlădiţă tînără şi subţire a viţei de vie etc., ghionoaie, mal, măgură, năpîrcă = viperă, pîrău, spînz = plantă erbacee toxică folosită în medicină, viezure)

Cîteva rânduri mai departe, cu “precizia” uimitoare cu care au scris şi pînă acum, fără nici o preocupare pentru vreo dovadă cît de neînsemnată, stabilesc patria comună (unde s-a desfăşurat coexistenţa albano-română) în jurul actualului Skoplje.

Am prezentat lungul citat de mai sus pentru a vedea că şi în anul de graţie 1992 viziunea istoriografiei maghiare a rămas cea din 1871.

Dacă Roesler, cum am arătat, putea să ţeasă astfel de pânze de păianjen la o şezătoare, fără să se gândească la vreo confruntare cu ştiinţa, azi, după apariţia fiziologiei, istoriografia maghiară ar fi trebuit să ştie că din zonele pericarpatice (Panonia, Iliria, sudul Dunării, Sarmaţia, azi Polonia) nu putea veni şi n-a venit nimic niciodată pentru că toate aceste zone nu ofereau condiţii de viaţă decît în subdependenţa Transilvaniei (Canaanul Europei, Johannes Tröster).

Totuşi cîteva scurte comentarii trebuie făcute aici pentru a vedea inutilitatea logică şi istorică a afirmaţiilor şi consideraţiilor fără acoperire de mai sus. Se consideră istoria românilor ca a unui popor oarecare, nu se observă daturile de primordialitate şi străvechime ale Spaţiului Românesc, datorită singularităţii dotării lui cu totalitatea condiţiilor de viaţă în străvechime, în antichitate, printre altele, şi datorită existenţei sării la suprafaţa solului.

Teama de pădurea transilvană, pentru care nici o expediţie de jaf, forma obişnuită de trai înregistrată de istorie la războinicii maghiari sosiţi în Câmpia Panonică, nu are ca ţintă Transilvania. Ceea ce îi face pe regii maghiari după Stefan I să caute o soluţie să ajungă în Transilvania a fost sarea.

Deşi istoriografia maghiară scrie constant despre cucerirea ţării nu există nici o dovadă şi nici o dată despre o astfel de cucerire.

Este un nonsens în susţinerile istoriografiei maghiare : dacă românii se găsesc la sudul Dunării, în patria comună albano-română pînă în sec. XIII, cum se afirmă în textele citate, de la cine ar fi putut cuceri Transilvania? Este o contradicţie în termeni a istoriografiei maghiare. Sînt, ni se pare, singurii războinici care au cucerit un teritoriu “pustiu”. Dar când au făcut această treabă istorică tot nu vor putea spune şi nu vor putea prezenta vreun document.

Nu credem că este necesar să recurgem la Anonimus, luat în rîs şi respins în bloc de istoricii maghiari actuali, dar şi de către Roesler. Este necesar numai să ne informăm şi să cunoaştem cît mai corect desfăşurarea istoriei noastre.

Din moment ce popularea Europei şi Asiei Occidentale se face din Carpaţi începînd din neolitic (v. The Cambridge History of India, în studiul introductiv, şi fig. 1 din cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, în studiul 2), e normal să se găsească urme dacice, getice, româneşti, cum se vrea a fi numite, în tot acest spaţiu.

Este de asemenea normal ca nobilii spanioli, pentru a-şi întemeia nobleţea să trebuiască să dovedească sau măcar să afirme că descind din geţi (Al. Busuioceanu, Zamolxe, 1985, p. 180).

Că fondatorii Romei provin din Carpaţi, din daci sau geţi, v. André Lefevre, Les races et les langues, Paris, Felix Alcan, 1893, p. 176, Salomon Reinach, L’origine des Aryens, E. Leroux, 1892, p. 24-25 şi 27 etc

În Collectanea etymologica a lui Leibniz, Hanovra, 1717, găsim :

…les Teutons ou Germains sont les plus anciens Celtes. En voicy en deux mots la raison. Les Teutons viennent d’Ascenez, qui a été fils ainé de Gomer, pere des Celtes ou Gaulois. Cet Ascenez est de la tige des Daes, en latin Dae et Dai, depuis appellés Daces et Getes par les Grecs. Il a aussi été le pere de Phrygiens. De ces Daes & des Phrygiens sont sorti les Teutons . De ces memes Daes ou Daces sont sorti les Parthes, principalement les Arsacides. Les Parthes des les premiers tems se sont repandus dans la Perse . Ces grandes liaisons qu’il y a toujours eu entre les Celtes & les Teutons a fait qu’on les a souvent confondus dans l’histoire & entre eux, comme ils venoient presque de la mesme origine, ils se sont presque toujours traittés de freres. Et c’est peut etre de la qu’est venu le mot de Germani, que les Romains leur ont donné; comme l’a fort bien remarqué Strabon (v. Geografia, vol. II, Ed. Stiinţifică, 1974, p. 155)

Teutonii sau Germanii sînt cei mai vechi celţi. Iată în două cuvinte motivul. Teutonii vin din Ascenez, care a fost fiul cel mai mare a lui Gomer, tatăl Celţilor sau Galilor. Acest Ascenez este din spiţa Daes-lor, în latină Dae şi Dai, de atunci numiţi Daci şi Geţi de către greci. El a fost de asemenea tatăl Frigienilor. Tot din aceşti Daes sau Daci au ieşit Parţii, în principal Arsacizii. Din primele timpuri parţii s-au răspîndit în Persia… Aceste importante legături care au existat totdeauna între Celţi şi Teutoni au făcut că adesea au fost confundaţi în istorie şi între ei, cum ei aveau aproape aceeaşi origine, ei s-au tratat aproape totdeauna ca fraţi. Şi poate că de aici că a venit cuvîntul germani pe care li l-au dat romanii; cum Strabon a observat-o foarte bine (v. Geografia, vol. II, Ed. ştiinţifică, 1974, p. 155)

Tocmai din această pricină, cred eu, romanii le-au dat acest nume, ca şi cum ar vrea să spună că ei au o origine comună (cu celţii); într-adevăr “germani” în limba romanilor înseamnă “fraţi gemeni”.

Ştirile de mai sus, pe care le publică Leibniz în cartea sa, constituie un memoriu pe care i-l adresează Abatele F.P.Pezron la 23 februarie 1699.

Numele germani nu li l-au putut da romanii decît dacă ei i-au considerat fraţi ai lor. Nu poţi numi pe cineva frate pentru că e frate cu un terţ. Toţi oamenii aveau fraţi naturali.

Teutonii nu şi-au spus niciodată germani. Ar fi fost un nonsens să te numeşti pe tine însuţi frate.

De aceea nu s-a auzit pînă astăzi decît Ich bin Deutsch = Dac. Olandezii se numesc şi astăzi Daci (Dutch).

The earlier name (of the german) were Alemain and Dutch (The Oxford Dictionary of English etymology, by C.T.Onions, 1966 – numele cele mai timpurii ale germanilor au fost Aleman şi Dac.

De altfel, Cezar în De bello gallico (Cartea VI, Cap. 25) scrie că Germanii se învecinau cu Dacii, ceea ce găsim şi la Strabon (VII, 3, 12).

Daci şi Geţi s-au numit şi Danezii şi popoarele nordice(v. Enciclopediile medievale, dar şi Carolus Lundius, Samolses primus getarum legislator, Uppsala, 1687).

In Franţa găsim şi în contemporaneitate o Pays de Dax (Daks), în care populaţia se numeşte Daci (Dace) – Lou Pichot Tresor, dar şi comune cu numele Gets, Bihorel, ş.a.

Ne oprim aici – a se vedea şi studiul introductiv – căci ni se pare evident că toate populaţiile europene şi indo-iranice provin din spaţiul carpatic. Printre aceştia şi minuscula populaţie care s-a numit mai târziu albaneză.

Istoriografia maghiară ţine morţiş ca românii să fi fost păstori. E adevărat vreo 10-15% s-au ocupat cu păstoritul, dar peste 80% au fost agricultori în ultimele 7-8 milenii, iar dovezile abundă şi sînt de notorietate universală.

Ca argumente că românii s-ar fi ocupat exclusiv cu păstoritul se aduc vreo 20 de cuvinte chipurile împrumutate de români de la albanezi. Aceste cuvinte, scrie autorul respectiv, sare-n ochi că sînt exclusiv păstoreşti, căci sînt specifice zonelor de peste 1200 m altitudine.

Cine ar putea să creadă că cei care n-au trăit la peste 1200 m înălţime n-ar fi putut cunoaşte un copac, viţa de vie (curpen), care chiar creşte la peste 1200 m.(?) Brava autorule! Malul mării sau al unei ape curgătoare – sens care, am mai spus, nu există în albaneză – sau chiar un mal de pământ, un pîrîu, o măgură, o ciocănitoare, zisă şi ghionoaie, care trăieşte în păduri de şes şi deal etc.

Este de neînţeles cum au putut folosi astfel de argumente în povestea cu titlul Histoire de la Transylvanie scrisă Bon pour l’occident unde, în afară de efectul propagandistic, la lansare (la Paris la 27 noiembrie 1992) – se scontează că omul occidental, fiind ocupat, nu va avea răgaz să-i parcurgă şi să-i analizeze conţinutul.

Agricultura a fost descoperită, cu cca. 10.000 de ani în urmă, în Spaţiul Românesc de astăzi, după ultimele congrese internaţionale de Ştiinţe pre şi protoistorice (Edinburgh, 30 martie-2 aprilie 2000), cu titlul The Iron Gates in prehistory. New perspectives. La cercetările din această zonă, alături de arheologii români, au participat şi arheologi britanici, iar datările şi unele interpretări ale materialelor descoperite în săpături au fost făcute la Universitatea Scoţiei.

S-au făcut descoperiri calificate ca epocale, printre care că agricultura a fost descoperită aici pe la 7800 î.e.n.

Referatul echipei de arheologi, prezentat de Dr. Vasile Boroneanţ s-a intitulat Excavations at Schela Cladovei ( Romania) in regional context.

La al 14 lea Congres internaţional de ştiinţe pre şi protoistorice, Liege, 2-8 septembrie 2001, echipa de arheologi români Vasile şi Adina Boroneanţ a prezentat comunicarea : The Schela Cladovei- Lepenski Vir culture. Aspects of the research in the Iron Gates II Area, in the open plain of the lower Danube.

Astăzi acest aspect este de tot limpede: n-a venit nimeni şi nimic din Orientul apropiat, ci după ce a fost descoperită, în zona Porţilor de Fier, agricultura s-a răspândit, la început în câmpia dunăreană ş. a. m. d.

Or, numele de Ar/ian pe care şi l-au dat unele sau li s-a dat unora din populaţiile care au roit din Spaţiul Carpatic, după Universitatea din Cambridge (v. studiul introductiv) prin mileniul III î. e. n. vine de la verbul a ara, la persoana I (indicativ prezent) ar, cele mai scurte şi mai economice forme între toate graiurile şi idiomurile europene.

Harta (fig. 1) din studiul 2 realizată sub auspiciile Universităţii Californiei din Los Angeles de către Marija Gimbutas, profesoară de arheologie la această universitate, dovedeşte prin elementele care au stat la baza întocmirii acesteia (resturile arheologice din ţările europene) că numai Spaţiul Rom ânesc era apt pentru o astfel de descoperire epocală.

In primul rând pentru că era dens populat şi oferea integral condiţii pentru zămislirea, conservarea, dezvoltarea şi desăvîrşirea vieţii.

Celelalte spaţii europene, se vede din hartă, nu au urme de locuire în mileniul 5 î. e. n. Ca atare numai Spaţiul Carpatic era destinat de natură pentru orice descoperire importantă pentru progresul umanităţii.

In acest sens, profesorul André Piganiol, de la Sorbona, citat în studiul introductiv, avea să scrie: Pour l’Europe, sauf les Balkans, presque tout ce qui précede la conquete romaine fait partie de la préhistorie (Histoire de Rome, PUF, 1939, p. IX) şi, mai departe, după ce descrie aspecte diverse din cîteva spaţii europene conchide: Mais, le point de départ de la civilisation de toutes ces contrées doit etre cherchée au nord de la peninsule balkanique (p. 6), subl. ns. (dar punctul de plecare al civilizaţiei tuturor acestor zone trebuie căutat la nordul peninsulei balcanice).

Toţi autorii antici vorbesc de agricultură ca de principala bogăţie a Spaţiului Carpatic.

Agricultura era ramura cea mai importantă a economiei geto-dace, rezultă din însemnările lui Herodot, Ptolemeu completate cu informaţiile date de Criton, medicul grec al lui Traian.

Din aceleaşi izvoare rezultă marea dezvoltare a agriculturii şi viticulturii, iar în scrierile lui Strabon, Arrian şi Ptolemeu se menţionează marea întindere a semănăturilor de grâu.

Demostene (Discursuri), în secolul IV î.e.n., arată: Cantitatea de grâu adusă din Pont este mai mare decît tot ceea ce ne vine din celelalte porturi, deoarece ACEST TINUT PRODUCE CEA MAI MARE CANTITATE DE GRAU.

Descriind expediţia lui Alexandru cel Mare la nordul Dunării, Arrian din Nicomedia scrie: In cursul nopţii au mers prin locuri unde holdele de grâu erau îmbelşugate. In felul acesta au rămas neobservaţi în înaintarea lor pe mal. La ivirea zorilor Alexandru a pornit prin holde. El a poruncit pedestraşilor să înainteze, culcând grâul cu lăncile înclinate pînă au ajuns la locurile necultivate. (citatele: M. Muşat şi I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, p.21).

Există numeroase alte menţiuni privind impresionanta dezvoltare a agriculturii geto-dace – româneşti.

Cu toate acestea, nu pot să aibă dreptate zeci de martori oculari şi descoperirile materiale din Spaţiul Carpatic dacă istoriografia maghiară vrea ca românii să fi fost bergers nomades, ceea ce trebuie s-o spunem este o aberaţie fără rest. De asemenea istoriografia maghiară doreşte ca termenii privitori la agricultură să lipsească în română, dar de la dorinţă la realitate e cale lungă.

Începând cu ar, ara, menţionat deja, brazdă, sat, plug, lan, grâu, mei, ogor, semăna, a plivi, a copăi, secera, a treiera, ar (suprafaţă), arie, hect/ar, câmp, deal, bou, bob, cal, car, jug, cea, hăis, hăţ, şes, nap, orz, pir, rod, scai, snop, spic, ţest sînt cuvinte româneşti, ca şi numele unor unelte pentru agricultură: îmblăcii, rîşniţe, manuale, de piatră, sapă, plug, grapă, seceră etc. Secera este o invenţie geto-dacă – v. Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol.I, p.44).

Numărul secerilor de bronz descoperite, mai ales în Ardeal, dar şi în alte zone ale Ţării este extraordinar de mare (cca. 3000), ceea ce dovedeşte folosirea agriculturii pe o mare parte a teritoriului geto-dac.

Că plugul tras de boi era folosit de geto-daci scrie Ovidiu (Pon. I, 8,54) cu sute de ani înainte ca slavii să fie menţionaţi, iar Columella (De re rustica, VII, 2) scrie: geţii era foarte pricepuţi la agricultură, iar Salinus (Culegere de fapte memorabile, 21, 3) asemuieşte pământurile Moesiei cu hambarele zeiţei Ceres, zeiţa agriculturii.

Negustorii greci cumpărau din Dacia mari cantităţi de cereale. În aproape toate aşezările geto-dace studiate s-au găsit gropi pentru păstrarea cerealelor, iar la Sarmisegetuza Regia, pe terasa IX s-a găsit o cantitate impresionantă de cereale carbonizate.

Pe lângă grâu se cultivau: linte, mazăre, măzăriche, măcriş, spanac, mac, bob, in etc.

La geto-daci, agricultura constituia ocupaţia de bază şi avea cea mai mare pondere în economie. S-a practicat pe toate formele de relief şi pe parcursul tuturor perioadelor din istoria geto-dacilor (ap. Enciclopedia de arheologie şi istorie veche a României).

Nu ne miră afirmaţiile absurde ale istoriografiei ungare că în română termenii privitori la agricultură lipsesc, nici că românii ar fi fost doar bergers nomades, ca şi alte afirmaţii ejusdem farinae, pentru că ele sînt interesate şi au scop politic. Pentru cine mai are timp să-i asculte, istoricii maghiari vor bate în continuare apa-n piuă, cu speranţa că pînă la ziua de apoi s-o alege ceva unt.

Ne miră însă că lingviştii români pot să-l aducă pe străvechiul românesc plug dintr-un slav plugu, ceea ce nu-i decît o dovadă de crasă lipsă de informaţie, dacă nu chiar mai rău.

În rusă, cehă, slovacă, ucraineană, polonă, sîrbo-croată, bulgară nu figurează decît plug, ca atare, nu şi ceilalţi membrii ai familiei de cuvinte.

Oricum, dacă e pe brodite, cum, rezultă, sînt alese etimologiile cuvintelor româneşti , mai curând se putea propune englezul plough, pentru că în engleză, cel puţin, figurează o parte din familia de cuvinte a lui plug: plugar = ploughman, a plugări = to plough, plugăreşte = ploughman’s, lipsind plugărie, plugărit, pluguşor, plugăreşte etc., în română în total 15 termeni.

Ce uşor dau lingviştii români certificat de genialitate limbii române sau ţăranilor români: “împrumută” un cuvînt dintr-un grai oarecare şi fac din el familie de 15 membri.

De data aceasta certificatul de genialitate n-are temei. Româna n-a împrumutat pe plug de la nimeni, ci îl are de când între Atlantic şi Urali era o întindere albă. Dovezile? Iată-le:

v. Studiul 2, harta 1

În ruinele cetăţii antice Ulmetum, azi Pantelimonul de sus, Jud. Constanţa, s-au descoperit două reprezentări sculpturale pe monumentul lui C. Iulius Quadratus, pe una din feţe figurează un agricultor cu plugul, pe cealaltă un păstor cu oile (ap. Enciclopedia de arheologie şi istorie veche a României, vol. I, p. 145)

În Triste, cartea Va, în elegia X Cu barbarii din Tomis, Ovidiu scrie (traducere Teodor Naum):

Ades pe străzi culegem săgeţi înveninate.

Ce vin de peste ziduri; de-aceea rareori

Cuteaz-un om să iasă la câmp: nefericitul

C-o mână e pe armă, cu cealaltă pe plug!

Din nai păstorul cântă cu coifu-n cap-aice,

Şi pentru că agricultorul, după ce a arat, a secerat, Ovidiu arată (Ex Ponto, cartea IIIa, scrisoarea VIII, către Fabius Maximus:

Aici, la noi, femeia îşi macină făina

Urciorul greu de apă şi-l duce ea pe cap.

Există reprezentări ale purtatului de vase pe cap încă în culturile neolitice de pe teritoriul României. A se vedea statueta feminină cu vas pe cap din cultura Gumelniţa, mileniul 4-3 î.e.n..

Imaginea din Cultura Gumelniţa, pe care o atestă de visu, acum 2000 de ani, Ovidiu, este o dovadă de continuitate, de-a lungul mileniilor, a unui obicei şi a unei îndemânări, prin transmitere între generaţii de la mamă la fiice. La fel s-a transmis şi limba şi toată tradiţia de la o generaţie la alta, ca un act mai curând spontan, prin reproducere, decît ca act raţional.

Unul din marii scriitori maghiari clasici, dacă nu ne înşelăm, Jokai Mor, în Crăişorii (?), menţionează şi admiră supleţea şi graţia tinerelor românce purtătoare de sarcini pe cap.

În toate culturile neolitice (Boian, Cucuteni, Gumelniţa, Petreşti, Sălcuţa, Vădastra, Vinča-Turdas etc.), se practica cultivarea plantelor şi agricultura incipientă ( ap. Dicţionar de istorie veche a României, E.E.R., 1976).

Să vedem şi ce au constatat cercetătorii străini cu privire la uneltele produse pe teritoriul României.

Prof. Colin Renfrew ( Universitatea din Southampton – Marea Britanie), în articolul Ancient Europe is older than we thought, publicat în “National Geographic”, noiembrie 1977, p. 615-623, prezintă rezultatele cercetării datărilor cu metoda C14 corectată.

Faţă de datările clasice (Sumerul 3000 î.e.n., Piramidele 3000 î.e.n., Creta 2600 î.e.n., Micene 1600 î.e.n. etc.), indică datele corectate pentru mai multe zone din Europa.

În ce priveşte Spaţiul Carpatic, Profesorul Renfrew scrie: Revised rediocarbon dates reveal a thriving metal industry along the Danube by 4000 B.C. (fig. 7) – Date radiocarbon revizuite dezvăluie o industrie înfloritoare a metalului, în lungul Dunării, pe la 4000 î.e.n.

Fig. 7 (urmeaza sa fie introdusa)

Iar pe p. 621, Colin Renfrew constată: In Eastern Europe we know that copper tools – which had been cross-dated with Greek finds to 2300 B.C. – were being made in what is now Romania, Bulgaria and Hungary as early as 4500 B.C. (În estul Europei noi ştim că uneltele de cupru – care au fost datate prin comparaţie cu cele găsite în Grecia pe la 2300 î.e.n. – au fost făcute în ceea ce sînt azi România, Bulgaria şi Ungaria pe la 4500 î.e.n.

Rezultatele cercetărilor lui Colin Renfrew contribuie la lămurirea relaţiilor româno-albaneze, de acelaşi tip cu cele ale spaţiilor româno-eline, româno-italiote, româno-persane etc.

Existau Roma, Albania, slavii acum 6500 de ani, când în Spaţiul Carpatic se constata o industrie înfloritoare a metalelor (v. şi Studiul 2, harta 1).

Această ascendenţă s-a păstrat în continuare, în Epoca bronzului (~ 2200 – 1100 î.e.n.), urmând o dezvoltare firească a metalurgiei aramei, tipuri similare de arme, podoabe şi unelte realizate iniţial din aramă (cupru) au fost produse apoi din bronz.

Pe această bază, dezvoltarea agriculturii s-a datorat şi inventării de către geniul locului al secerii din bronz şi al celorlalte unelte pentru agricultură sape, săpăligi, pluguri etc.

După mii de ani s-au mai descoperit adevărate depozite de unelte de bronz.

Similar, în Epoca fierului s-au produs pluguri, brăzdare şi cuţite de plug de tipul dacic clasic. Încă acum 40 de ani se ridicau la 12 localităţile în care s-au descoperit unelte de fier specifice agriculturii (v. şi Flaminiu Mîrţu, Contribuţii la cunoaşterea vieţii Dacilor de pe valea superioară a rîului Dîmboviţa, în “Studii si articole de istorie”, vol. V şi Dicţionar de istorie veche a României, 1976, p. 367, pentru plugul cu brăzdar de fier.

Există un “roman” consistent cu isprăvile agricole ale acestor bergers nomades carpatici, pionieri ai agriculturii mondiale, dar cei care ochi au, dar nu vor să vadă, nu-l pot citi şi înţelege..

Toate povestirile privind presupusa simbioză albano-română şi cuvinte albaneze în limba română au rămas de resortul istoriografiei române şi a celei maghiare. Şi-au băgat peniţa în călimara albano-română şi unii autori occidentali: danezul Sandfeld, G. Mayer, N. Jokl, Thunmann, G. Weigand, K. Treimer, H. Barić, V. Polak etc.

Rezultatul nu putea fi decît cel menţionat, adică de unde nu-i nu poate ieşi ceva.

În opinia nostră, nici aici, ca în multe alte locuri, nu s-a căutat adevărul cu seriozitate şi metodă şi, mai ales, fără părtinire. Ne referim atît la lingviştii străini cît şi la români.

Ca să treci (I.I.Rusu, Obîrşia tracică a românilor şi albanezilor, Ed. Dacia, 1995, p. 50-54) în tabelul de corespondente în dialectele române şi în albaneză ca un document lingvistic şi social-istoric de prim rang fără nici o preocupare pentru etimologia de sens, de structură, cuvinte ca:

rom. grapă = boroană cu alb. grep = undiţă, cârlig

De ce nu şi grep (fructul)?

sau

rom. baltă = lac (de apă dulce) cu alb. bal’te = noroi

când există Marea Baltică (baltă de apă dulce), numită astfel în toate graiurile europene, dar şi ????? = marecage (mlaştină) în greaca veche (Néol.).

rom. gard cu alb. garth

când gard, autohton în română, figurează în aproape toate idiomurile europene.

În Norvegia (Population et société, Ed. Dacia, 1980, p. 124) Stâle Dyrvik, în comunicarea Le dénombrement masculin de 1701, scrie: Selon le modele prévu, les pages des listes nominatives sont divisées en quatre colonnes principalles. A gauche se lit le nom du gard (village)…

Louis Juhasz ( Norvege) tot la Colocviul internaţional de demografie istorică, Cluj-Napoca, septembrie 1977, în comunicarea Les registres paroissiaux en Norvege, ibidem: gard = division territoriale (1), un gard se compose d’un nombre variable d’exploitations, d’une seule ( gardul, limtele unei proprietăţi, n.ns.) a 10 ou 15, la moyenne s’établissant entre 1,5 et 2,5, selon les régions (2).

Pe o singură pagină (120) gard ( scris ca în română, limba de origine) apare de trei ori.

Am spus că rom. gard apare în idiomurile europene moderne, dar şi antice şi medievale:

În franceza veche (v. Dictionnaire du français ancien, par A. J. Greimas, Larousse, 1968)

gart (p. 309)

jard (p. 345)

jart ( p. 340) (1150, Thebes; francique *gard) jardin (=grădină), verger (=livadă cu pomi), enclos (=loc închis cu gard)

jardin = espace clos d’ordinaire, planté ou d’agrément….

Etym: picard gardin; provenç. gardi.

În Littré, Dictionnaire de la langue française, tome. III, p. 172.

În Du Cange, art. gardignium: Comme le suppliant se alloit esbattre tout seul autour du gard ou jardin (ap. Littré, ibid).

În Petit Glossaire du patois de Demuin par Alcius Ledieu, Paris, 1892, p. 113 găsim: Gardiner = jardiner ( a grădinări); Gardinache = jardinage (grădinărit) etc.

În engleză ( The Oxford Dictionary of English etymology, edited by C.T. Onions, p. 389): garden – enclosed cultivated ground ( loc cultivat îngrădit), sec. XIV: ONF (vechea normandă franceză) gardin – variantă a (O)F jardin – provensală gardi, jardi-romana *gardino, F. (din) *gardo – germanul *gardon, see yard. Hence ( de aici) garden, vb. XVI. So ( aşa) gardener – OF ( franceza veche) gardinier etc.

Yard – spaţiu îngrădit al unei clădiri ….. OE ( engelza veche) geard = fenc (gard), enclosure (îngrăditură) courtyard ( curte, ogradă), ME ( engelza medie) ort/geard orchard ( grădină îngrădită) corespunde, cu deteriorări, cu OFris (friziana veche) garda, OS (saxona veche) gardo, Du ( olandeză) gaard …… OSl ( slava veche) grâdu city, garden, Russ. gorod town ( cf. the place-names Petrograd, Belgrad, Novgorod), Lith. gařdas enclosure (îngrăditură, loc îngrădit etc), p. 1018.

În Old and Middle English texts. An antology (Florica Băncilă) se află geard – enclosure (îngrăditură, loc îngrădit), p. 154.

Cuvîntul figurează şi în Altsächsisches Wörterbuch (p. 24) şi în Altfriesisches Wörterbuch (p. 34), ambele întocmite de F. Holthausen.

Pentru economie de spaţiu, nu vom mai prezenta in extenso variantele lui gard în germană, în care garten est termenul cel mai des folosit ( cu confuzia auditivă d ? t), şi ne vom opri la două surse convingătoare:

Ulfila (cca. 311 – 384, născut în Slobozia din Ţara Românească, din mamă Dacă) foloseşte în traducerea Noului Testament de nenumerate ori cuvîntul gard.

Numai în Evanghelia după Marcu, noi am găsit de 19 ori cuvîntul gard, sub formele gard (7), garda (8), gards (1), gardinus (1) şi de două ori în sintagmele Weinagard şi Weinagardis cu înţelesurile: casă, ţarc, loc îngrădit, curte şi vie ( locul îngrădit de unde se obţine vinul).

La Willeram, Das Hohe Lied (1048, Istoria literaturii germane – M. Isbăşescu – p. 43), ap. ediţia Josef Haupt, Viena, 1864, p. IV:

Sie sázton mih ze huotare in den wingarton. M-au aşezat la hotare în vie (locul îngrădit de unde se obţine vin).

În afara studiului, a se reţine că vechea vorbă românească hotar este adusă în Dex din magh. hatar, iar hat din ucr. hat “zăgaz”, iar pe hatman, cel care apără hotarele, din pol. hetman, neobsevându-se că în româna formează o familie, că hotar este atestat, la Willeram înainte ca vorba maghiară echivalentă să fie menţionată.

În Dicţionar al limbii romane vechi (G. Mihăilă, 1974), p. 109 se dă cea mai veche atestare a lui hotar la 1473, cu 425 ani după Willeram.

Revenind la subiectul nostru, este consterant cum se trag concluzii apăsat, fără loc de vreo rezervă, în lingvistică.

Atîţia savanţi mari au operat cu afectul lor în ştiinţă. Este motivul pentru care, în ce priveşte aşa-zisa simbioză albano-română, găsim munţi de păreri personale şi nici un studiu, întocmit cu seriozitate şi metodă, măcar pe un caz, un cuvînt din cele invocate ca “împrumutate” de albanezi românilor.

Este de-a dreptul surprinzător şi supărător că un autor român poate să scrie la sfârşitul secolului XX şi să dea publicităţii o listă de aşa-zise corespondente lexicale româno-albaneze, pe care le delară document lingvistic şi social-istoric de prim rang ( I.I.Rusu, Obîrşia tracică a românilor şi albanezilor, Ed. Dacia, 1995, p. 50-54).

Atît lista cît şi modul de întocmire nu reprezintă decît o dovadă a amatorismului, nici măcar luminat, care a prezidat la apariţia acestei teze anemice la naştere, ca şi pe tot întinsul existenţei sale.

Pentru noi este târziu să ne mai ocupăm cu luminarea acestei teze pur sentimentale, susţinută uneori de interese extraştiinţifice. Am făcut un efort pentru a arăta că alb. garth, gardhi, nu constituie o corespondenţă singulară cu rom. gard, că există zeci de corespondente, în aproape toate idiomurile europene, rezultate din cuvîntul românesc care constituie rădăcina unei importante familii de cuvinte.

Ar trebui ca un tânăr pasionat să întocmească un studiu metodic pe un număr cît mai mare din aceste “corespondente” pentru a dovedi goliciunea tezei.

Alegerea a 20 de “echivalente” (Hasdeu) sau 39 ( la alţii) chiar 73 la I.I. Rusu nu spune nimic şi nu permite obţinerea nici unei concluzii.

Am citat mai înainte dictonul latin care spune că din două premize particulare nu se poate trage nici o concluzie. Sau dacă se trage, cum s-a făcut în acest caz, este o concluzie neştiinţifică, fără logică, falsă.

În studiul 3 din prezentul volum, în cadrul § 3.2.3 l-am citat, prin Alex. Graur, pe V.V. Vahmistrov pentru criteriile pe baza cărora un cuvînt poate fi considerat ca făcînd parte din lexicul fundamental.

Al. Graur spune, pe bună dreptate că împrumuturile nu se fac decît în anumite cazuri bine precizate şi ele nu ating niciodată elementele esenţiale ale limbii ( Fondul principal lexical al limbii române, p.5).

Or, din lista de “prim rang” a lui I.I. Rusu, cel puţin 27 de cuvinte fac parte din fondul principal lexical al limbii române, determinat cu aproximaţie de Al. Graur, ceea ce trebuia să-l ducă la ideea că acestea nu puteau face obiectul unui împrumut.

Simpla listă a lui I. I. Rusu, şi dacă ar fi fost declarată de rang zero, ar fi fost nulă ca valoare pentru că nu conţine cea mai stîngace preocupare pentru a analiza în graiurile în discuţie (român şi albanez):

nivelul de folosire de către popor

vechimea în limbă

capacitatea de a forma derivate

dacă formează familii de cuvinte

numărul de expresii uzuale şi proverbe în care intră fiecare cuvînt din listă.

În urma unei astfel de analize, cel puţin, lista ar fi putut căpăta oarecare credibilitate.

Dar, I. I. Rusu, ca şi cei mai mulţi din savanţii care s-au ocupat de raporturile lexicale româno-albaneze, ne referim în pricipal la străini, nu au ştiut nici româna, nici albaneza, astfel că “studiile” lor s-au făcut a l’aveugle. Normal, şi rezultatele au fost pe măsură: simple păreri personale, fără valoare în ştiinţă.

În ce-i priveşte pe români ( Hasdeu, Pârvan, S. Puşcariu, H. Mihăescu, I.I. Rusu etc.) nici unul n-a ştiut albaneza pentru a fi în măsură să facă o astfel de analiză.

E-adevărat că un astfel de grai pentru care nu abundă dicţionarele de limbă, gramatici făcute de autohtoni, în care lipsesc studii privind gradul de răspîndire al diferitelor cuvinte în vorbire, capacitatea de a forma derivate, expresii uzuale, colecţii consistente de proverbe şi locuţiuni, nu se poate învăţa uşor.

De aceea I.I. Rusu, la multe cuvinte din năstruşnica lui listă “uită” să dea traducerea cuvintelor albaneze pe care le daclară echivalente unice ale vorbelor româneşti.

De exemplu, la:

rom. scula dă shkul, tskul, shkul’em! fără să spună ce

înseamnă vorbele albaneze, dar shkul poate înseman şi scul – legărură de fire….. sau sculă……etc.

rom. şopîrlă dă shapi, shapin, tshapi/ni, fără să ştim ce

ar putea semnifica aceste vorbe

rom. scrum dă shkrump, arctic. shkrumbi, shkrumb

care ar putea însemna scrumbie, nu scrum etc. etc.

Încercând să confruntăm unele cuvinte din lista lui I.I. Rusu cu Dicţionarul explicativ al Academiei albaneze de ştiinţe (FJALOR i gjuhës së sotme shqipe), Tiranë, 1980, 2275 p., am constatat că multe vorbe din lista lui Rusu nu figurează în cel mai mare dicţionar explicativ albanez. Acestea apar doar ca încercări de potriveală.

Aproape în toate cazurile nu se ţine seamă de sensul, de înţelesul cuvîntului.

Nu are rost să continuăm, lista lasă impresia că s-a confecţionat o albaneză românească, necunoscută la Tirana.

În plus, nu se observă că grafiile cuvintelor albaneze lasă senzaţia că-s forme noi, nefixate în limbă.

Însăşi această instabilitate a transcrierii cuvintelor respective le arată ca fie împrumutate, fie nefolosite de întreaga populaţie.

Dacă realitatea este aceasta, înseşi comparaţiile sînt, cel puţin, neconcludente, pentru că se compară mulţimi de fapte neomogene, ceea ce, încă o dată, nu poate duce la nici un rezultat pozitiv.

Ne surprinde că aspecte importante din Teoria cunoşterii sînt eludate sau omise de erudiţi care dau certificate de autoritate prin titluri acolo unde nici un adevăr nu poate fi găsit.

Să ne fie îngăduit să încheiem această parte cu un citat din N. Iorga:

Pregătirea cuiva nu este scrisă într-o diplomă; aceasta se face în fiecare moment al vieţii lui, potrivit cu inteligenţa pe care i-a dat-o Dumnezeu şi cu posibilităţile lui.

Diplomele au autoritate pentru aceia care le primesc, dar noi care le împărţim ştim cît valorează.

Omul deştept este deştept din mila lui Dumnezeu (Eminescu, Ed. Junimea, 1981, p. 138 -139)

Istoricii şi istografiile serioase din Europa, din care vom prezenta cîteva concluzii pertinente, nici nu menţionează fabula albano-română.

Joseph Mension, într-un important articol de sinteză intitulat Le pays d’origine des indo-européens, publicat în “Revue des questions scientifiques”, Bruxelles, 1911, scrie:

Tout semble indiquer que les Hellenes, dont la derniere migration, connue sous le nom d’invasion dorienne, s’accomplit peu avant l’époque historique, sont venus du nord, suivis comme d’une arriere-garde par les Illiriens, les Macédoniens et les Thraces (p. 222).

Totul pare să arate că Elenii, a căror ultimă migraţie, cunoscută sub numele de invazie doriană, se realizează cu puţin înainte de epoca istorică, sînt veniţi din nord, urmaţi ca de o ariergardă de către iliri, macedoneni şi traci.

Această opinie a fost confirmată de cercetările ulterioare (a se vedea: Pierre Léveque, L’aventure grecque, Paris, 1964 ş.a.) Pierre Léveque conchide că grecii, şi anume toţi: ionienii, eolienii, aheenii şi dorienii ( a se vedea aici şi harta 1, p. 25, în ediţia românească) au pornit fie din Spaţiul Carpato-Danubian (subl. ns.), fie din stepele Rusiei meridionale (p. 27).

The Cambridge history of India (p. 69) consideră a doua ipoteză, (cea care îi localizează pe indo – europeni în stepele din sudul Rusiei un punct de vedere popular). Deşi regiunea are un sol fertil, nu îndeplineşte în întregime caracteristicile pe care le postulează cuvintele comune în diferite limbi i-e.

În ce-i priveşte pe albanezi, discuţia se poartă pe originea lor, fie ilirică, fie tracică.

Aspectul este deosebit de important, pentru că ştiinţa n-a rămas la afirmaţiile imposibil de dovedit: Geţii sînt cei mai…şi cei mai dintre traci ( text extrem de citat în istoriografia română, numai la Iorga, în primele două volume din Istoria Românilor, figurează de vreo patru ori). Or, în realitate, nu Geţii, cel mai mare popor al antichităţii, fac parte din micul grup tracic, ci tracii fac parte din Geţi.

Ar fi o eroare să cerem lui Herodot precizia pe care o găsim azi (cu hărţi, cu mari posibilăţi de informare etc.) la istoricii contemporani. Stricto sensu, Istoriile lui Herodot sînt pline de erori. De exmplu, Alpis şi Carpis care apar la H. ca fluvii sînt de fapt lanţuri de munţi. Istoria se scria încă din auzite.

Referitor la limba română discuţia nu are nici o relevanţă, atît tracii, cît şi ilirii fiind originari din Carpaţi, deci în ultimă instanţă albanezii, ca şi restul populaţiilor europene, nu pot proveni decît din Carpaţi, ceea ce trimite în neant, ipoteza lui Bartolomeu Kopitar, Miklosich, Hasdeu şi, exclusiv în scopuri politice, Roesler & Co., pînă la istografia maghiară contemporană, cum am arătat.

Autorul prezentelor rânduri a întocmit un studiu asupra prezenţei lexicale româneşti în elină, dar şi în alte graiuri europene.

Din păcate nu prea se ştie că în Grecia antică nu s-a vorbit elina, ci aşa-zisa limbă barbară, elina, o alcătuire artificială, ca şi latina clasică, fiind destinată mai ales pentru scris. Dispunem în acest sens de mărturiia lui Platon (428-347 î.e.n.):

Socrate: … n-ar fi nimic de mirare dacă limba veche, făţă de cea de azi, nu s-ar deosebi întru nimic de una barbară (Cratylos, 421d), la care Hermogenes răspunde: Nu vorbeşti deloc fără temeri (traducere Simina Noica).

Traducerea în engleză sună de data aceasta mai limpede:

…it would not be strange that there was no difference between the ancient Greek and the contemporary barbarian language.

… n-ar fi curios dacă n-ar fi deosebiri între greaca veche şi limba barbară contemporană (cu ea).

Nu am găsit cu cale să prezentăm şi textul elin pentru că, fără îndoială, specialiştii îl au, iar nespecialiştii nu s-ar putea folosi de el.

În cercetările noastre, am găsit în elină (!) (nu în graiurile vorbite de populaţiile Greciei antice, care, normal, dospeau de românisme) peste 150 de cuvinte româneşti.

Curios lucru, savanţii care s-au ocupat de balansoarul româno-albanez s-au ţinut de mărunţişuri, nevăzînd pădurea din cauza copacilor.

Nimeni, pînă în prezent, nu s-a ocupat cu esenţialul, cu vorbele române în sanscrită, în hindi, în persană, în elină, în latină, ca şi de sutele de cuvinte româneşti prezente în toate idiomurile europene moderne, dar s-au îndeletnicit cu puţina şi nesemnificativa prezenţă lexicală românească, în albaneză, dar văzând lucrurile pe dos.

Nu e o tragedie ştiinţifică şi naţională ca generaţii de lingvişti să se ocupe de nesemnificativele torna, torna, fie şi retorna şi să ignore preznţa lexicală românească în principalele idiomuri euro-indo-persane?

Şi Universitatea din Cambridge ( v. The Cambridge History of India, 1922, vol. I, p. 71) ajunge la constatări similare cu ale lui Joseph Mension:

If, as some scholars suppose, modern Albanian is the descendant in a very corrupt condition of ancient Thracian, and not of ancient Illyrian, the interrelation of the ancient branches of the Indo-Germanic family of languages can be outlined. The family is divided by a well-marked difference in the treatment of certain k, g, and gh sounds into two parts, one of which keeps the k, g, and gh sounds, though submitting them to a variety of changes

Dacă, aşa cum presupun învăţaţii, albaneza modernă descinde într-un mod foarte deteriorat din traca veche, şi nu din ilirica antică, poate fi schiţată interelaţia ramurilor vechi ale familiei de limbi indo-germanice. Familia este separată printr-o diferenţă foarte bine marcată în utilizarea anumitor sunete k, g şi gh în două părţi: una care păstrează sunetele k, g şi gh, deşi le supune unor schimbări variate

in later times, while the other part changes k and g into some kind of sibilant sounds which are represented in the Slavonic and Iranian languages by s and z, in Sanskrit by ç and j. The gh sound appears as z in Zend, the Iranian dialects confusing together g and gh, while in Sanskrit it appears as h. The languages, which present these changes, are the easternmost members of the family: Aryan (i.e. Indian and Iranian); Armenian; Slavonic; and Albanian. The Albanian it is suggested has been driven westward through the Pindus range into its present position within historical times, the ancient Illyrians having in this area been swept away in the devastation wrought by a sequence of Roman invasions, initiated in the second century BC by Aemilius Paulus. The languages mentioned would thus have started from the eastern side of the original habitat, while the tribes which (with an admixture of the population already in possession) ultimately became the Greeks, moved through Macedonia and Thessaly southwards, and the Latin stock, the Celts, and

the Germans westwards and northward.(subls. ns.).

ulterioare, în timp ce cealaltă schimbă k şi g într-un fel de sunet sibilant care este reprezentat în slavonă şi iraniană prin s şi z, în sanscrită prin ç şi j. Sunetul gh apare sub forma z în zendă, dialectele iraniene confundând g şi gh în timp ce în sanscrită el apare ca h. Limbile care prezintă aceste shimbări sînt cele mai estice din familie: ariana (adică indiana şi iraniana); armeana, slavona şi albaneza. Se sugerează că albanezii au fost împinşi spre vest prin Pind pe locul lor actual în timpuri istorice, ilirii antici fiind măturaţi de mânia devastatoare a unor şiruri de invazii romane, începute în sec. II î.e.n. de Aemilius Paulus. Limbile menţionate ar fi început astfel de pe partea de est a habitatului originar, în timp ce triburile care (cu un amestec de populaţie deja existentă) au devenit în cele din urmă greci, s-au mutat prin Macedonia şi Tesalia spre sud, iar familia latină, celţii şi germanii spre vest şi spre nord (subl. ns.)

Acest lung citat din cercetările Universităţii din Cambridge este menit să dovedească realitatea pe care am prezentat-o în acest studiu. Ea vine de la o Universitate celebră ale cărei cercetări nu sînt în nici un caz subsumate unei intenţii politice, ca Romänische Studien (Roesler).

Rezultă, fără putinţă de îndoială, că albanezii nu au reprezentat decît unul din grupurile de populaţii care, ca şi celelalte, menţionate, au trebuit să părăsească habitatul primar, cel Carpatic, în momentul în care capacitatea de hrănire a acestuia (împădurit în proporţie de 79% – v. Pădurile României, 1981, p. 163) în raport cu creşterea populaţiei a atins curba critică.

Dispunem de dovezi pentru aceste realităţi străvechi, dar prezentarea lor ne-ar duce prea departe de subiectul pe care ni l-am propus pentru studiu. Mai ales că deja am abordat unele aspecte colaterale care ne-au părut legate de acest subiect.

Numeroşi istorici şi lingvişti de renume ( Wolfgang Rothe, Einführung in die historische Laut – und Formenlehre des Romänischen, Max Niemeyer Verlag, Halle, 1957, Alberti Arnaldo, J. C. Schuller, Rudolf Virchow, Clémence Royer, Eugen Pittard, Jean Laumonier etc. au scris pagini memorabile despre adevărul realităţilor româneşti, dar spaţiul nu ne îngăduie să-i cităm.

Într-o cercetare de sinteză, L’origine del Romeno e dell’Albanese, savantul italian Giuliano Bonfante (v. volumul Studii Romeni, Roma, 1973, p. 55-57) pune punctele pe i în această chestiune şi, fără să cunoască nici articolul lui Joseph Mension, nici opera monumentală a Universităţii din Cambridge, citate de noi mai sus, dar nemenţionate de nici unul din albanologii din sec. XX, ajunge la concluzii pertinente similare:

a. Dunque, la patria originaria degli Albanesi non fu nel territorio occupato attualmente, ma ad oriente della linea Vardar-Morava (p. 70)

a. Deci, patria originară a albanezilor n-a fost în teritoriul ocupat actualmente, ci la est de linia Vardar-Morava.

b. …come gli Aromeni, gli Albanesi vengano tutti da settentrione, e

precisamente dalla Dacia transdanubiana (p. 75), subl.ns.

b……ca şi aromânii, albanezii vin toţi din nord, şi în mod precis din Dacia transdanubiană.

Pentru această concluzie îl ia în sprijin şi pe regretatul N. Jokl (Reallexikon der vorgeschichte (1924), p. 91 ş.u. şi “Worter und sachen”, 12 (1929), p. 63 ş.u.).

Anche N. Jokl, grandisima autorita nel campo degli studii albanesi, si dichiara nettamente in favore dell’origine settentrionale degli Albanesi; anzi, tanto settentrionale che la sede dacica sarrebe una sede di passagio verso zone piu meridionali (subl. ns.), ibid., p. 75.

Chiar N. Jokl, cea mai mare autoritate în domeniul studiilor albaneze, se declară net în favoarea originii septentrionale a albanezilor; chiar atît de septentrională că reşedinţa dacică (în Dacia n. ns.) ar fi o reşedinţă de trecere către zone mai sudice…

In conclusione: tutti gli argomenti- lingvistici e nonlingvistici – ci portano a considerare Albanesi e Romeni come lo stesso popolo. Questo popolo risiedeva in Dacia all’ epoca della conquista romana, e vi resto poi diventando romano in

În conluzie: toate argumentele – lingvistice şi nelingvistice – ne duc să-i considerăm pe albanezi şi pe români ca acelaşi popor. Acest popor locuia în Dacia în epoca cuceririi romane, şi apoi a devenit

roman

gran parte; ma gli Albanesi ne erano gia partiti all’epoca dell’invasione slava. Questo popolo sono i Daci, di stirpe tracia. La Teoria della “continuita” del romeno ne resta pienamente confermata (p. 75), subl.ns.

în bună parte; dar albanezii erau deja plecaţi în perioada invaziei slave. Acest popor sînt Daci, de viţă tracă. Teoria “continuităţii” românilor este din plin confirmată.

La cel de-al doilea Congres internaţional de tracologie (1976), G. Mihăilă a prezentat o comunicare intitulată Les attestations les plus anciennes des mots autochtones en roumain (vol. III, p. 75-84), referitoare la 37 cuvinte româneşti, din care 9 derivate, atestate înainte de 1500. Printre acestea figurează cca 17 pe care unii le reclamă ca împrumuturi din albaneză, alţii ca figurând numai în româna şi albaneză (I.I. Rusu) ceea ce, cum am arătat pentru gard, nu se susţine.

Oricum e de bun augur că se scrie în dreptul fiecărui cuvînt din listă mot autochtone….

Albaneza are în grafia cuvintelor un aspect târziu şi, cum am mai spus, instabil, de grai neologic. În ce priveşte rădăcina românească Bor, din care au rezultat cca. 400 vorbe populare, aceasta nu figurează în albaneză, nici în macedo-română şi nici în latină, dar apare, cu o productivitate mai redusă, în elină şi în unele idomuri occidentale, în acestea numai cu sensul gaură, faţă de şase sensuri în română.

Să notăm şi observaţia de bun simţ a învăţatului bulgar D. Dečev, ca replică la insinuările lui Roesler şi, ulterior, ale istografiei maghiare: în cazul unei patrii comune albanezo-romane în Balcani, ar fi trebuit să ia naştere o limbă comună, iar nu două limbi total diferite una de cealaltă (ap. Din istoria Transilvaniei I, ed. II, Ed. Academiei, 1961, p. 79), subl. ns.

Ideea că albanezii sînt veniţi din nord este susţinută şi de Al. Philippide şi de alţi autori, citaţi de Philippide (Originea Românilor, vol. II):

Din toate cercetările făcute asupra limbii româneşti în comparaţie cu cea albaneză rezultă că Albanezii (!) din punct de vedere geografic au fost în timpurile vechi mai în contact cu Dacoromânii decît cu celelalte neamuri româneşti, şi că din punct de vedere etnic ei sînt mai apropiaţi de Dacoromâni decît de Românii ceilalţi. Vezi 313, 317, 335. Dacoromânii însă au fost todeauna, şi sînt pănă astăzi, Românii cei mai de la nord (p. 774).

Apoi există tradiţii de familie la triburile albaneze de nord (Probabil vor fi existând şi la cele de sud) că au venit din teritorii mai dinspre miază-noapte ( p. 776), subl. ns.

Este evident, prin urmare, că Albanezii (!) sînt în actualul lor teritoriu relativ de curând veniţi, şi că orice probă asupra originii lor etnice scoasă din vechea populaţie a actualei Albanii trebuie să cadă – cu trimitere la Weigand, în “Balkan – Archiv”…. (p. 777)

Din cercetările lui Nopcsa asupra rămăşiţelor arheologice din Albania, asupra tradiţiilor, miturilor şi anthropometriei Albanezilor, nu rezultă ca ceva sigur pentru istoria acestui popor decît că este relativ de curînd venit în actualul lui teritoriu din regiuni de mai la nord (p. 787), subl. ns.

Tot Philippide, referitor la o serie de fenomene fonetice scrie că la o cercetare mai atentă acestea prezintă remarcabile deosebiri de la o limbă la alta (p. 588); dar apoi sînt fenomene de diftongare, de umlaut şi de accent în albaneză, care constituie o prăpastie între această limbă şi română (p. 590).

Analizând pe p. 596 – 629, asemănările morfologice şi sintactice dintre albaneză şi română ca şi deosebirile, pe care le apreciază mult mai mari, consideră că dacă oarecare asemănări pe acest teren ne-ar îndreptăţi să stabilim o apropiere genetică între români şi albanezi, deosebirile mult mai mari ne obligă se despărţim aceste două popoare.

Concluzii:

Din faptele şi analizele prezentate rezultă:

Nu există nici o dovadă că vreun cuvînt al limbii române ar proveni din albaneză.

Nu există nici o dovadă că ar exista cuvinte comune numai între română şi albaneză, cum au ilustrat cu gard, cuvînt originar în limba română, unde formează familie de cuvinte şi de unde s-a răspîndit în aproape toate graiurile europene.

Dacă jocul aparenţelor a lăsat cândva senzaţia unor corespondenţe particulare între română şi albaneză, iluzia, care a tentat atîtea spirite, unele cu totul remarcabile, s-a datorat fie căutării neîndestulătoare, fie absenţei unor dicţionare de vorbe populare în idiomurile neologice occidentale.

Multe aspecte lingvistice nu vor putea fi lămurite pentru că vorbele populare din graiurile occidentale au fost înmormîntate, dar fără să fie înregistrate măcar în condicile de decedaţi – considerate vorbe pentru idioţi (v. Ferdinand Brunot, Histoire de la langue française des origines a 1900, vol. I, p. XIII).

x

Să ne întoarcem puţin la Roesler şi la marota lui, de unde a rezultat şi patria comună albano-română.

Ideea fixă a lui Roesler, repetată de mai multe ori , dar fără s-o sprijine pe vreo dovadă este aceea , am mai spus-o, că românii nu erau în Ardeal când au ajuns ungurii în Panonia de dincolo de Dunăre. Să cităm afirmaţiile la care ne referim, Romänische Studien, p. 79 – 80:

In dieser Zeit grosser Aenderungen der politischen Karte treten die Romänen oder Walachen wieder nirgends in beglaubigter Weise hervor.

1) În această perioadă de mari mutaţii pe harta politică, nu se certifică nicăieri existenţa românilor sau valahilor.

Denn die Erzählung des sogenannten anonymen Notars des Königs Bela, bei dem sie allerdings unter dem Namen Blacci Siebenbürgen und den gesammten Osten Ungarns bewohnen, kann hier nicht im entferntesten berücksichtigt werden. Besonnene und kritische Forscher, lassen ihn überhaupt als Quelle für die Eroberungsepoche nicht zu. Jede vorurtheilslose Untersuchung führt immer wieder nur dazu die verwerfenden Urtheile zu bestätigen. Ohnehin ist er ein Schriftseller aus dem Ende des 13 Jahrhunderts, seine Wahrheitsliebe sehr gering, seine Tendenz unverkennbar.

Fiindcă relatarea aşa-numitului Notar anonim al regelui Bela, după care ei ar locui, sub numele de Blacci, Ardealul şi întreaga parte de răsărit a Ungariei, nu poate fi luată nicidecum în consideraţie. Cercetătorii precauţi şi animaţi de spirit critic nici nu-l citează printre izvoarele epocii de expansiune. Orice investigaţie lipsită de prejudecăţi nu va conduce decît la confirmarea judecăţilor negatoare. Oricum el nu este decît un scriitor de la sfîrşitul secolului al 13-lea; dragostea sa de adevăr este foarte scăzută, iar tendenţiozitatea sa nu poate fi trecută cu vederea.

Hier berühre ich nur beiläufig einige seiner diese Ereignisse berührenden Irrtümer oder Entstellungen, da ich später von ihm eingehender handle. Bei dem An. Not. begegnen siebenbürgische Herzoge (duces ultrasilvani) im 9 Jahrhundert. In Wahrheit erscheinen die ersten urkundlich 1176, 1199, 1201. Es ist dies zugleich ein Argument gegen diejenigen, welche ihn unter den ersten oder zweiten Bela ( 1061-1063), Bela II (1131-1141) setzen wollen, denn es leuchtet ein, dass vor der Aufstellung von siebenbürgischen Wojwoden auch der An. Not. diese nicht in seine Geschichte eingeführt hätte. Er nennt Menumorout, der nach ihm zwischen Maros, Theiss und Szamos regiert haben soll, einen Vasallen des griechischen Kaisers.

Voi atinge, cu acest prilej în treacăt numai, unele din confuziile şi denaturările sale privitoare la evenimenrtele tratate, fiindcă mai târziu, în cursul lucrării, îl voi analiza mai pe larg. La Not. an., întîlnim duci transilvani, (duces ultrasilvani) încă din secolul 9. În fapt, aceştia sînt atestaţi documentar abia pe la 1176, 1199, 1201. Faptul reprezintă, în acelaşi timp, un argument împotriva acelora care îl văd contemporan cu perioada domniilor lui Bela I (1061-1063) sau Bela II (1131-1141), fiindcă, vădit lucru, Not. an. nu ar fi putut să-i introducă în istoria sa pe voievozii ardeleni înainte ca aceştia să fi existat. El îl desemnează pe Menumorut, care, după el, ar fi domnit peste ţinuturile aflate între Mureş, Tisa şi Someş, ca fiind un vasal al împăratului bizantin.

Wir wissen, dass das Trajanische Dacien niemals einen Bestandtheil des romäischen Reichs gebildet hat, und dass dieses während des 8 bis 10 Jahrhunderts durch die Bulgaren von jedem Zusammenhange mit den Ländern um die Karpaten getrennt war, so dass auch nur sehr oberflächliche Kenntnisse darüber im Schwange waren. Einzig der gelehrte Herrscher am goldenen Horn, Constantinus, “der im Purpur Geborne”, besass reichlichere und genauere Nachrichten über den barbarischen Norden jenseits des Haemus, die Grenze griechischer Herrschaft im 10 Jahrhundert und oben dieser bestunterrichtete Ethnograph nennt die Walachen des Trajanischen Daciens nicht.

Man liebt es sich auf das Zeugnis Nestors zu berufen, der den Namen Walachen (Wlachowe) kennt und einige Male in Anwendung bringt. So in folgender die ungrische Eroberung meldenden Stelle: Im Jahre 6406 (900) zogen die Ugren neben Kijew vorüber längs den hohen Ufer, welches jetzt Ugorskoe heisst, und am Dnjepr angelangt standen sie in Zeltwagen, denn sie waren Nomaden wie die Polowcer. Von Osten angelangt stürmten sie durch das grosse Gebirge und fingen an, die dort lebenden Walachen und Slowenen zu bekriegen. Darauf aber verjagten die Ugren die Wlachen und erbten das Land und sassen mit den Slowenen, nachdem sie sich dieselben unterworfen hatten, und von da wurde das Land das ugrische genannt.

Cunoaşte faptul că Dacia traiană nu a făcut niciodată parte din imperiul romaic şi că toate legăturile acestuia cu ţările din jurul Carpaţilor au fost tăiate, în cursul secolelor 8-10, de către bulgari, aşa încît informaţiile uzuale asupra regiunii (carpatice) nu erau decît foarte superficiale. Singur, învăţatul stăpânitor de la Cornul de aur, Constantin “cel în purpură născut” poseda ştiri mai bogate şi mai precise despre Nordul barbar de dincolo de Haemus, hotarul stăpânirii bizantine din secolul 10, şi tocmai acest etnograf, cel mai instruit din vremea sa, nu îi aminteşte pe valahii Daciei traiane.

Se mai foloseşte apoi în mod deosebit mărturia lui Nestor, care cunoaşte numele valahilor (Wlachowe) şi îl aplică de cîteva ori. De pildă, în următorul pasaj care anunţă cucerirea ungrică: La anul 6406 (900), au trecut ugrii prin dreptul Kiev-ului, de-a lungul malului înalt, care se cheamă Ugorskoe acum, şi ajunşi la Nipru au mas la corturile lor căţărate pe care fiindcă erau nomazi ca şi polovcii. Ridicându-se de la Răsărit, au năvălit peste marele munte, căzînd cu vrăjmăşie asupra valahilor şi slovenilor trăitori acolo. După care ugrii i-au izgonit pe valahi şi le-au moştenit ţara şi s-au aşezat acolo cu slovenii, după ce-i supuseseră şi pe aceştia, şi de-atunci încolo ţara s-au chemat ugrică.

Stimmt diese russische Nachricht nicht vollkommen zum Anonymen Notar? Dem Anschein nach allerdings, in der That aber durchaus nicht. Denn die Walachen des An. Not. wohnen im östlichen Ungarn, den Lande jenseits der Theiss, die des Nestor sind im westlichen, im alten Pannonien zu suchen. Die Walachen des An. Notars sind das Volk, das auch wir Neuere unter diesem Namen begreifen, die Wlachen Nestors sind die Franken des römischen Reichs der Karolinger. Und diesen wichtigen Unterschied hat man bisher übersehen. Was man aber immer vermutet hatte, dass die Wlachen Nestors nicht Romänen sein könnten, ist ganz richtig Schlözer hielt sie für Italiäner. Fraehn dagegen theilte die Ansicht Krugs, dass unter dem “Wlachenland” Nestors Frankreich zu verstehen sei, wogegen man nichts gegründetes wird einwenden können.

Nu concordă ştirea rusească întru totul cu aceea a notarului anonim? După aparenţe, cu siguranţă, în fapt, însă deloc. Fiindcă valahii Not. an. trăiesc în Ungaria răsăriteană, în ţara de dincolo de Tisa, iar cei ai lui Nestor trebuie căutaţi în partea apuseană a Ungariei, în vechea Pannonie. Valahii Not. an. reprezintă poporul, pe care şi noi, cei moderni, îl înţelegem ca purtând acelaşi nume, în timp ce valahii lui Nestor sînt francii imperiului roman al carolingienilor. Şi această deosebire esenţială a fost, pînă acum, trecută cu vederea. Dar ce se presupusese întotdeauna, şi anume că vlahii lui Nestor nu puteau fi românii, este cît se poate de corect. Schlözer îi credea italieni. Fraehn, dimpotrivă, împărtăşea punctul de vedere al lui Krug, după care prin ” Ţara vlahilor” a lui Nestor s-ar înţelege Franţa, interpretare căreia nu i se poate aduce o obiecţie valabilă.

2) Auch hier vermissen wir jede Erwähnung von Romänen in Siebenbürgen; nicht anders ist es in der Walachei (ibid p. 84), subl. ns.

2) – Şi aici lipseşte orice menţiune privind existenţa românilor în Ardeal; situaţia nu e alta nici pentru Valahia. (subl. ns.)

(Traducerea: Vlad Papu)

Aceeaşi afirmaţie ca fond o găsim şi pe p. 85 şi pe altele. Este de fapt o mantră roesleriană.

Toată pledoaria lui Roesler n-are decît un scop: să acopere cu vorbe lipsa totală de realitate faptică şi evenimenţială a tezei sale.

Teza ar putea fi respinsă atît de facto, cît şi de jure pe baza lipsei oricărei dovezi în sprijin, conform Regulae ad directionem ingenii ( Descartes): nu e adevărat ceea ce nu e dovedit.

Ca să nu rămânem la nivel principial, mai ales că teza i-a supravieţuit lui Roesler, fiind îmbrăţişată de istoriografia maghiară pînă în contemporaneitate, vom aduce un argument hotărîtor neinvocat de istoriografia română.

Anume, la 1826, cu 14 înainte de naşterea lui Roesler, un compatriot al acestuia, celebrul Heinrich Julius Klaproth, erudit orientalist german, publică rezultatele unei importante cercetări personale, sub titlul: Tableaux historiques de l’Asie, depuis la monarchie de Cyrus jusqu’a nos jours, Paris, Schubert, Londra, Treuttel and Wurtz, Stuttgart, Cotta, în care cuprinde şi 27 de hărţi de o deosebită valoare documentară, cuprinzînd intervalul dintre anii 534 î.e.n. – 1825 e.n.

Volumul este interesant în întregime, dar nu este aici locul pentru o recenzie a acestuia. De altfel, o prezentare a apărut sub semnătura Anei Maria Coman în “Anale de istorie”, nr. 1/1984 (partea I) şi 2/1984 (partea II).

În cîteva din hărţile lui Klaproth apar: Dacia, Românii, numiţi Walaches, dar şi Walachie.

Aici ne vom referi numai la trei din hărţile lui Klaproth.

Roesler proclamă că nu există nici o dovadă din care să reiasă prezenţa românilor la nord de Dunăre înainte de sec. XIII.

Una din hărţile lui Klaproth poartă ca dată anul 912 e.n. şi pe ea românii (Walaches) figurează nu numai la nord de Dunăre, dar chiar în Ardeal!! – v. fig.8. Spre apus, aceşti valahi din Ardeal se învecinează cu Ungaria.

Roesler nu putea să nu cunoască cartea lui Klaproth – reputaţia acestuia fiind universală în epocă; dar ca să înlăturăm şi cea mai pricăjită îndoială în această privinţă, vom arăta că îl şi citează pe Klaproth ( a se vedea p. 338 din Romänische Studien).

Această împrejurare certifică prezumţia de rea credinţă a lui Roesler. Cunoaşte realitatea prezenţei permanente a românilor în Ardeal (sursele germane care o atestă sînt destul de numeroase), o ascunde şi caută să convingă pe cititorii săi de contrariu.

Ca o festă a istoriei pentru Roesler şi urmaşii lui, Klaproth mai publică două hărţi, din care reiese că românii au fost tot timpul în Spaţiul Carpatic, la Nord de Dunăre, de unde n-au lipsit niciodată: una pentru anul 1290 (fig. 9), în care la nord de Dunăre apare Valahia, cealaltă pentru 1368 în care, pînă la Tisa, apare Valahia, dar şi Moldova, în care se cuprinde şi Tisa inferioară. Pe această hartă (fig. 10) Ungaria nu mai apare.

În această situaţie, când românii apar pe harta lui Klaproth (fig. 8 ) în Ardeal, iar apoi ca stat Valahia la 1290 şi 1368 (aici şi Moldova), povestea austro-maghiară despre aşa-zisa simbioză albano-română la sud de Dunăre cade în mod definitiv şi, poate, simţind ridicolul afirmaţiei, să n-o mai întâlnim nici măcar în cărţile maghiare de istorie.

© Fundatia Gandirea

Niciun material de pe site nu poate fi reprodus fara acceptul scris al Fundatiei si citarea sursei