GABRIEL GHEORGHE

Avertisment

Prin Franţa românofonă înţelegem că, din cele mai vechi timpuri, locuitorii  care s-au succedat pe teritoriul care azi se numeşte Franţa, sau pe zone importante din acesta,   comunicau   între   ei   folosind   cuvintele   limbii   române populare, ŢĂRĂNEŞTI, în fraze compuse după tipicul limbii române, folosind gramatica limbii române actuale şi dintotdeauna.

Prezenta lucrare reprezintă rodul unei cercetări ştiinţifice, desfăşurată, cu rigoare, de-a lungul multor ani şi, sperăm, argumentele, faptele pe care le invocăm nu pot fi contestate.

Lucrarea nu are nici o legătură cu afirmaţiile din Surse franceze privind o pretinsă francofonie a Românilor, afirmaţii lipsite de orice fundament ştiinţific. Studiul nostru era încheiat cu mult înainte ca formula franceză să fie pusă în circulaţie, dar din lipsă de mijloace materiale nu a ajuns să fie publicat decât cu foarte mare întârziere.

Cu timpul, limba vorbită pe teritoriul Franţei actuale, care în vechime se numea rumân, roman, rumanesca, romanescă etc., s-a modificat, prin alterări succesive.

1.4       Odată cu apariţia învăţământului de tip şcolar, a textelor scrise, se formează în Franţa o elită intelectuală, insuficient informată, ai cărei mentori erau preoţii, pentru care latina se bucura de o autoritate deosebită, în primul rând ca limbă a religiei pe care o slujeau. Din ignoranţă, din lene intelectuală, din dispreţ pentru
limba populară, pe care o supseseră odată cu laptele la sânul mamei, pe principiul găina vecinului e mai grasă, au preluat masiv cuvinte latineşti cu care au înlocuit cuvintele străvechi ale limbii populare, naturale, strămoşeşti.

“Dumnezeu, care nu poate face altfel decât biserica catolică, vorbeşte aproximativ latineşte în franceză…” (74.1, p. 526).

Se ajunge la un conglomerat hibrid, diform, o caricatură lingvistică asupra căreia se exercită părerile tuturor: poeţi, grămătici, filosofi, sacerdoţi, funcţionari ai statului etc.

în toată această vânzoleală lingvistică, limbii populare i se cântă, încet, dar sigur, prohodul. Astfel, limba populară de pe teritoriul Franţei a decedat cu forme în regulă, fiind înlocuită, prin şcoală şi mass-media, cu “limba regelui” (1), o latino-franceză, operă de cabinet, de bibliotecă, de salon, de mănăstire, o creaţie artifi
cială, cea mai recentă alcătuire printre limbile europene.

în lunga perioadă de maslu lingvistic, de tranziţie, s-au scris mii de texte în limba amestecată care azi este numită “franceză veche”, care nu era o limbă în adevăratul înţeles al cuvîntului, cel de azi, “mais un ensemble des dialectes de la France du Nord, n’étant pas non plus un état de langue” (13, p. IX).

Limba textelor scrise în această franceză “veche” este ininteligibilă pentru vorbitorul de limbă franceză de azi. Ca urmare, textele din aşa-zisa franceză veche sînt traduse în franceză! A se vedea repertoriul editurii H. Champion “Les classiques de l’histoire de France au moyen age”.

Semnalăm, ca o curiozitate, că aceste texte sînt mai curând înţelese de un român cunoscător al francezei. De exemplu, în cercetarea pe care am întreprins-o în textele de franceză veche noi ne-am descurcat cu puţine dificultăţi, reuşind de multe ori să parcurgem pagini întregi, să Ie înţelegem, fără a simţi nevoia să apelăm la traducerea în franceza contemporană, evident, când o aveam.

Deşi “franceza” populară, de fapt limba romanescă, vorbită pe teritoriul  Franţei, a dispărut, mai ales datorită capriciilor “intelectualităţii”, a culturnicilor francezi (Ies savantasses, 86, p. 401), o parte din cuvintele acesteia s-au conservat în proverbe şi expresii populare, au pătruns în texte scrise în “franceza veche” unde
reprezintă repere ale unei realităţi dispărută de multă vreme.

Deci, pentru a scoate la lumină această realitate, neştiută şi nebănuită, noi am recurs la arheologie lingvistică cu ajutorul căreia am identificat sute de fapte de limbă, care reprezintă tot atâtea dovezi în sprijinul tezei pe care o susţinem, nouă în toate resorturile, din care ne propunem să prezentăm, pentru moment, un rezumat.

Reţinem atenţia cititorului că, în lungul nostru excurs documentar, nu am întâlnit nici o menţiune, nici măcar o aluzie la aspectul cultural pe care-1 prezentăm aici.

Marea majoritate a datelor de care ne folosim provin din sursele franceze   menţionate: proverbe şi expresii proverbiale, cântece populare, texte de franceză veche etc. Rolul nostru este unul modest: acela de a pune laolaltă, într-o ordine logică, faptele descoperite prin “săpături” în adâncimea unui mileniu de “limbă
franceză” înregistrată, a le comenta succint şi a trage concluzii.

Toată lucrarea a fost întocmită, prin efort personal, al autorului, fără nici un concurs al bibliotecilor şi instituţiilor de limbă franceză. Aparent cel puţin, Franţa vrea să rămână străină de adevărurile care o privesc direct, care privesc istoria ei, istoria limbii ei, preferând legănarea în jocul comod al părerilor exprimate de mult
timp, deşi este limpede că este vorba de iluzii, de o Fata morgana retroproiectată, bună doar pentru a da un somn dulce istoricilor şi lingviştilor care şi-au construit un sistem de gândire din elemente afective.

Victor Brochard, parcă, defineşte eroarea ca fruct al încălcării pasiunii asupra raţiunii. Elementele atitudinale colorează afectiv judecăţile noastre şi ameninţă cu desfigurarea obiectelor cercetate.

1.14 Unii istorici ai limbii franceze, cei lucizi, ne referim în principal la F. Brunot, la A. Meillet etc. au constatat latinizarea forţată a limbii “franceze” populare şi au ilustrat-o cu numeroase fapte de limbă. Mai mult, şi-au dat seama de sărăcia lexicală a limbii franceze contemporane, dar, după cât se pare, n-au observat, sau nu s-au revoltat de lipsa ei de plasticitate, de absenţa aproape completă a sinonimiei, de lipsa de elasticitate a formulelor ei prefabricate, parcă scoase din “planetele” unui flaşnetar naţional de către un papagal tocmit în acest scop.

Cu toate acestea, nici istoricii citaţi n-au mers mai departe, să caute explicaţii, să afle de ce lucrurile stau aşa, fiind, se pare, prea respectuoşi faţă de dogmele “ştiinţifice”.

1.15  De la Descartes, nimeni nu se mai îndoieşte în Franţa. Toţi ştiu “adevămil” (=dogma). Nimeni nu mai e curios să afle temeiurile “adevărului” în care crede şi pe care-1 slujeşte, să încerce cu spiritul său critic veracitatea dogmelor “ştiinţifice”. Toţi ştiinţificii fac politică, sînt măcinaţi de incertitudinile ei, vor să aibă linişte măcar din partea zonei ştiinţifice, profesionale, a spiritului lor. Pentru că orice cercetare, orice supunere a dogmelor la acţiunea spiritului critic, poate duce la clătinarea credinţei în dogmă, însoţită de deplasarea conştiinţei teoretice a insului către zona supărătoare a incertitudinii. Pentru liniştea sa, fiecare ins are nevoie de nişte certitudini personale, care se constituie într-o mecanică exis tenţială, comodă, dar gratuită, lipsită de sens, de perspectivă.

In acest context, dogma “ştiinţifică” este cea mai la îndemână, este o oază de “siguranţă”. Nu spulberaţi, ci cultivaţi dogmele, chiar dacă viaţa ştiinţifică tinde să devină religie, pare să fie lozinca cea mai răspândită azi.

Faptele de limbă cu care vom ilustra şi argumenta teza au formă identică sau foarte apropiată şi acelaşi înţeles atât în română cât şi în franceză, cum se va constata.

Nu ne-a fost la îndemână decât un număr restrâns de colecţii de proverbe şi de texte scrise în aşa-zisa franceză veche (probabil sub 10% din totalul celor cunoscute), cele menţionate în bibliografie. Aceasta ne permite să sperăm că dacă am fi dispus de un număr mai mare de texte medievale în “franceza veche” am fi identificat un număr mai mare de cuvinte ale limbii române ŢĂRĂNEŞTI. Şi aşa, peste 400 cuvinte, jumătate din lexicul oricărei limbi ţărăneşti, reprezintă faptic un argument peste care nu se poate trece.

1.18 Termenii identificaţi cu această ocazie în texte, manuscrise din sec. IX-XV etc., constituie atestări ale cuvintelor româneşti respective, piese şi ale unui dicţionar al limbii române “vechi” (?), a cărui alcătuire, ştiinţifică, îşi aşteaptă autorul. Gluma cu acest titlu, apărută în 1974, sub semnătura G. Mihăilă, nu ar putea fi luată în seamă nici dacă s-ar fi mărturisit în prefaţă că “dicţionarul” a fost alcătuit sub semnul ignoranţei totale privitor la limba română, pentru aflarea-n treabă, din moment ce nu conţine decât un cuantum redus din cuvintele limbii române atestate la începuturile mileniului nostru, dar şi mai înainte.

Aspecte metodologice

Ne propunem să reconstituim realitatea lingvistică din trecut de pe teritoriul Franţei, pornind de la arheme, elemente cu conţinut semantic, reprezentative pentru limba din trecutul îndepărtat al unui teritoriu, păstrate în producţiile sale orale, inalterabile, fixate în scris ulterior din circulaţia orală, sau care au pătruns din graiul popular în texte scrise.

Este constatat că producţiile populare, proverbe, zicători, ghicitori, cântece populare etc., sînt mai conservatoare decât lexicul uzual, cuvinte ieşite din uzul curent al limbii continuând să fiinţeze în unele producţii populare. Explicaţia acestei realităţi rezidă în faptul că, de exemplu, proverbele leagă între ele, pentru o durată nedeterminată de timp, uneori datorită întâmplării, două sau mai multe cuvinte, din care unul este cerut fie de context, fie de nevoia de rimă (sau asonantă). Odată legate, acestea intră împreună în conştiinţa vorbitorilor limbii respective, în proverbul (expresia) în cauză.

în cazul în care unul din cuvintele asociate într-un proverb sau într-o expresie proverbială este eliminat din lexicul curent, legătura stabilită in formularea popu  lară îi asigură lungă vreme, uneori sute de ani, continuitatea prezenţei în limbă printr-o circulaţie indirectă. Pentru că, există probe, proverbele şi expresiile proverbiale nu se modifică, în majoritatea cazurilor, chiar în mii de ani.
Aceasta se petrece datorită faptului că proverbele şi expresiile proverbiale, în genere producţiile populare, conţin elementele lexicale în sisteme asociate, pe care vorbitorii tineri, cei care învaţă limba, le primesc de-a gata, formulate, treptat, prin transmisie spontană, la contactul dintre generaţii.

Nimănui nu-i trece prin cap să schimbe forma unei expresii proverbiale, s-o adapteze, când este cazul, la realitatea lexicală a generaţiei sale, realitate pe care cei mai mulţi nici n-o observă, deoarece astfel de formule-tip apar spontan în limbaj, în contextul în care sîntem obişnuiţi să le folosim, în mod mecanic, nesupuse nici unei analize de conţinut lexical.

Dacă, prin absurd, un vorbitor ar observa neconcordanţa dintre realitatea lexicală a timpului său şi conţinutul lexical al unui proverb şi ar încerca să adapteze proverbul la realitatea lingvistică ar provoca uimire şi împotrivire din partea interlocutorilor săi.

Să dăm un exemplu în acest context.

2.6  In cercetarea noastră paremiologică comparativă (12), observînd că expresia proverbială “Nici în clin, nici în mânec” se foloseşte greşit, fără nici o logică, cu…”nici în. mânecă”, am citat corect proverbul la p. 343, în explicaţia* dată proverbului 358. Deşi am vegheat cu atenţie să nu se modifice forma corectă pe care am folosit-o, reuşind să convingem pe exigenţii redactori şi puzderia de
referenţi ştiinţifici, când credeam că am reuşit, cineva din corectura tipografiei, de obicei foarte sumară şi superficială, a observat această “eroare” şi a “corectat-o”, în schimbul de noapte!

Când am constatat intervenţia nefericită a inoportunului corector, cartea era tipărită in 30.000 exemplare şi a trebuit să ne resemnăm, cu o Erată adăugată volumului. Dar câţi cititori se uită la erată…, sau câţi din cei cu care am discutat şi cărora le-am explicat de ce “mânec”, iar nu “mânecă”, folosesc corect expresia, gândindu-se la discuţia noastră? Este practic inutil să lupţi împotriva automatismelor limbajului.

2.7  In ce priveşte conservatorismul proverbelor, al producţiilor populare orale, să observăm câteva din sutele de proverbe cuprinse în studiul Elisabethei Schulze-Busacker (3):

a.         740 Femme scet ung art avant Ie deable (Eneas, către 1160 e.n.)
care figurează în aceeaşi formă, cu mici corecţii de ortografie, în 1972, după peste 800 ani:

Femme sait un art avant le diable (11, p. 187)

b.  335 Ce qui est fait n’est pas a fere (Claris, către 1268)

se foloseşte în aceeaşi formă, cu o sumară corecţie de ortografie, în prezent, după  700 ani:

Ce qui est fait n’est pas a faire.

Numeroase proverbe circulă şi azi în forma menţionată în antichitate. De exemplu, Cunoaşte-te pe tine însuţi şi Ce-i prea mult nu e bun pe care le găsim ca atare la Platon (427-347 î.e.n.), în dialogul Protagoras (Les belles lettres, Paris, 1935, §342-343), puse în gura lui Socrate (470 sau 469-399 î.e.n.), cu precizarea că nu-i aparţin lui, că în vremea lui “toată lumea le repetă”. Deci, după o circulaţie de peste 2400 ani nu şi-au modificat nici conţinutul şi nici forma.

La Cicero (106-43 î.e.n.), De senectute, III, 7, se află proverbul:

Pares cum paribus facillime congregantur,

care circulă şi azi fără deosebiri notabile de formă. în română: Cine se aseamănă se adună, în franceză: Qui se ressemble s’assemble etc. (v. 12, p. 147). Nu numai că sub această formă proverbul este atestat cu peste 2000 ani în urmă, dar, introducându-1 în textul său, Cicero îl însoţeşte de precizarea: autem vetere proverbio (sau după un vechi proverb) ceea ce ne arată că şi acum două milenii era vechi, că apariţia sa se pierde, ca şi limba, în nedesluşitul timpului. 2.10 în franceza veche, cuvîntul mult era folosit cu o frecvenţă foarte mare, atât cu sensul de mult cât şi cu acela de:

a.         foarte-Danube, un flum mult grant (2, p. 8) – Dunărea un fluviu foarte mare;

b.         numeros – Mult virent genz, mult virent nés (2, p. 26) – Văzură numeroşi oameni, numeroase nave;

c.         prea – Que mult avons poi de gent a ce que nos volons faire (53.1,

§ 130) – Căci avem prea puţini oameni pentru ceea ce vrem să facem;

d.         tare – Mult est fols ki el en espeire (ap. 3, p. 290) – Tare-i nebun cel care speră aceasta.

Este probabil cuvîntul cel mai folosit în textele medievale franceze. Noi l-am găsit de opt ori într-un paragraf de zece rânduri (v. 53.2, § 291), de trei ori pe rând (Dimos ere (!) appelez, mult bel et mult fort et mult riche) – v. 53.2, §279. Cu toate acestea, azi, mult este complet eliminat din limbă, nemaifigurând nici în dicţionare ca vorbă de sine stătătoare. Prezenţa sa în câteva compuse cărturăreşti este rezultatul unor împrumuturi târzii a compuşilor respectivi din latină.

Nu se ştie precis când a fost înlăturat mult, probabil în sec. XVI, la intervenţia diverşilor demiurgi ai limbii franceze, poate ca un “mauvais usage”.

Cu toată dispariţia sa din limbă, mult a continuat să fie folosit în diverse proverbe şi expresii:

a.         Amour peut moult, argent peut tout (9.1. p. XXVI; 9.2. p. 171; 28, p. 19; 26, p. 202; 10, p. 37 etc.).

b.         Arbre molt ramé fait a peine bon fruit (9.2. p. 386)

c.         L’homme qui moult boit tard paye ce qu’il doi(b)t (9.1. p. 170).

d.         Tel dit du mal d’autrui Qui moult est pire que lui (75, p. 56).

2.11 In româna curentă, un cuvînt Iama, de sine stătător, nu este cunoscut. Cu toate acestea cuvîntul figurează într-o expresie proverbială foarte frecventă, folosită în toate păturile populaţiei, inclusiv de către acelea care, până după al doilea război mondial, conţineau un număr apreciabil de analfabeţi:

A da Iama-n vite (găini, duşmani) etc., cu sensul de a răspândi moartea-n…”

Iama este domnul şi judecătorul morţilor, iar ca substantivcomun = moartea (46), în religia vedică (a se vedea şi Vedele şi Manava-Dharma-Sastra). După datele de care dispunem, religia şi cultura vedică au reprezentat cea mai veche manifestare culturală în Spaţiul Carpato-danubian. Deşi cultura vedică a dispărut ca realitate nominală cu foarte mult timp în urmă, trăirile oamenilor vedici, foarte apropiate de cele ale creştinilor, au continuat să fie practicate de populaţia românească, ca obiceiuri transmise de-a lungul mileniilor din tată-n fiu. Este un început de probă că românii, care nu cunosc creştinarea formală, ad ministrativă, în istoria lor, sînt creştini dinainte de creştinismul formal.

Numai astfel se explică persistenţa mai multor relicte, cu origine similară cu a celei de care vorbim, conservate, cu siguranţă, pe parcursul a peste două milenii. Cuvintele sau expresiile în cauză n-au putut fi identificate în alte limbi europene, nici în elină, nici în latină, dar figurează în cultura indică, derivată din cultura carpatică în jurul mileniului II î.e.n.

2.12     în limba italiană actuală un cuvînt reo,a = rău nu există, dar îl găsim în proverbe populare:

a.         Buona guardia schiva ria ventura (14, p. 177) – Paza bună trece (evită) primejdia rea.

b.         Buono studio rompe rea fortuna (14, p. 178) – învăţătura bună înlătură soarta rea.

Relicte ca cele de mai sus, prezentate cu scop ilustrativ, grăitoare pentru limba vorbită cu mult timp în urmă, se găsesc în toate limbile, constatare care ne-a condus la ideea unei cercetări în acest sens. Ele constituie o modalitate de verificare, că metodologia pe care am aplicat-o este logică şi corectă.

Cercetarea noastră n-a fost, la început, deloc pretenţioasă: căutam etimologiile unor cuvinte populare româneşti, întâlnite în proverbe populare şi expresii pro verbiale atât româneşti cât şi străine, cele din dicţionare părându-ni-se fanteziste, oricum foarte departe de realitate.

Aceasta se-ntâmpla cu circa 13 ani în urmă, pe când lucram la studiul comparativ între proverbele lumii romanice (12).

Pe această cale, am parcurs, ulterior, numeroase producţii populare ale unor popoare europene, iar constatările pe care le făceam ne aţâţau curiozitatea şi ne îndemnau să ne implicăm tot mai adânc în studiul limbii textelor medievale, opere ale unor oameni, de regulă, din popor, cu şcoală puţină, ceea ce lăsa să se întrezărească şansa utilizării în scrisul lor a unor cuvinte ţărăneşti, martori ai limbii vechi a Europei.

2.15     în această cercetare am adunat numeroase cuvinte-martor ale limbii străvechi, unice, a Europei şi, surprinzător, toate fac parte din lexicul popular, ŢĂRĂNESC,  al limbii române. Alte elemente lingvistice, istorice etc.venind şi ele în sprijin ne-au  permis  conturarea  unei  ipoteze de  travaliu  pe care,  formulată şi argumentată măcar parţial, am trimis-o spre analiză unor ilustre personalităţi ale
romanisticii universale. Opiniile acestora asupra ipotezei pe care le-am supus-o le vom publica în numărul următor al revistei.

2.16     între timp cercetarea a avansat, iar faptele de limbă care confirmă ipoteza formulată s-au strâns într-o cantitate atât de mare încât am socotit că ne permit să folosim titlul pe care l-am dat acestei lucrări.

Asupra reuşitei cercetării pe care am realizat-o urmează să se pronunţe oamenii de ştiinţă interesaţi după parcurgerea şi analizarea temeiurilor lucrării.

3 Temeiurile lucrării

Mai jos vom prezenta elementele care susţin şi argumentează lucrarea.

In scopul evitării supraîncărcării acesteia, pentru faptele de limbă care apar în surse cu o frecvenţă mare sau foarte mare vom oferi unul-două, maximum trei exemple ilustrative şi vom mai trimite la un număr de surse.

Iată faptele de limbă cu care susţinem lucrarea:

1          Aci, aici, ici

Adverbe din lexicul fundamental al limbii române, neidentificate în elină, în latină şi nici în altă limbă europeană.

Sensul principal: în acest(e) loc(uri), apropiat de vorbitor (29)

A rămas în uzul curent al francezei numai forma ici, pronunţată în 2 silabe (în română o silabă)

Exemple:

Ni aci, ni en Espagne (24, p. 73) = Nici aci, nici în Spania.

Quoant y-ha d’aci au sourelh deu ceu? (25, p. 103) – Cât este de aci până la soarele din cer?

D’aici en-la (34.1, p. 55) – De aici încolo.

Cuvîntul apare, în toate variantele menţionate, de sute de ori în literatura populară franceză şi în texte medievale, imposibil şi irelevant sâ fie menţionate şi numerotate în totalitate. Nu figurează niciodată sub forma ecce hic (lat.) pe care o presupun ca etimon dicţionarele franceze (30, 31, 59,60 etc.).

Pentru alte exemple vezi: (25, p. 10,72,88), (34, p. 22 etc), (36, v. 401,558,1956,1996,2007 etc.), (49, passim), (51, p.178,219,226), (54, p. 179A4 etc.) şi multe altele.

2 Adăsta

Verb din lexicul limbii române populare, necunoscut limbilor elină şi latină.

Sensuri: a da târcoale, a aştepta (ceva care trebuie să se întâmple), a pândi, a adulmeca.

Echivalente în franceza actuală: rôder, etre dans l’attente, attendre, flairer, queter.

Exemple:

2.1 Lessez gésir les morz tut issi cun il sunt,/ Que n’i adeist ne beste ne lion,/ Ne n’i adeist esquier ne garçun; Je vus defend que n’i adeist nuls hom (36, v. 2435-2438) – Lăsaţi morţii aşa cum sînt,/Să nu adaste nici fiară, nici leu,/Nici să adaste cavaler, nici soldat/ Interzic să adaste vreun om.

3          Ades

Adverb din lexicul fundamental al limbii române, neidentificat în elină, în latină, sau în altă limbă europeană.

Sens principal: de multe ori, des (29).

Echivalent francez actual: souvent.

Exemple:

Ades vaut miex amis en voie/ Que ne font deniers en coroie (Roman de la Rose, sec. XIII, t. II, v. 4962, ap. 9.2, p. 171) – Ades valorează mai mult (să ai) prieteni în drum/ Decât bani la curea (chimir).

Adés brait la pire roe dou char (8/23) – Ades cea mai proastă roată a carului face cel mai mare zgomot.

Cuvântul figurează de sute de ori atât în proverbe şi în alte producţii populare cât şi în texte medievale franceze începând cu sec. XI, dar nu figurează niciodată în sintagma imposibilă practic “lat. Ipsum renforcé par ad et de” (13, p. 10), indicată ca etimon.

Pentru alte exemple vezi: (3, p. 53, 294, 30S), (S/24. 25, 511). (9.1, p. 135). (13, p. 10), (21, p. 36, 51). (37. 20/15, 27,19,2 etc.). (53.2, §226, 2S0, 40S, 439). (54, p. 7/26,195/30) etc.

4          Ajun

Substantiv din lexicul curent al limbii române, neidentificat în elină sau în latină şi nici în altă limbă europeană.

Sens principal: zi (perioadă) care precede o sărbătoare, de regulă Crăciunul.

Echivalent francez actual: veille.

A fost identificat ca strigăt al copiilor de la ţară în dimineaţa zilei dinaintea Crăciunului: Ahum! Ahum! Ahunialhe!/ Poumes y esqujlhotz!/ Bouharoc! Coc, coc!/ Poumes y esquilhotz  (25, p. 73) – anunţând ajunul Crăciunului şi cerând poame, castane şi nuci.

Pe teritoriul Franţei se mai găsesc, greu, numai rudimente din străvechea cultură populară a Europei, stîrpita de religia creştină, creştinismului de tip apusean lipsindu-i, se pare, fantezia şi ironia.

Iată cum descrie V. Lespy (25, p. 73, 74) această vînătoare de vrăjitoare în secolul trecut (!): “On prétend que cet usage provient d’une ancienne superstition qui vit encore dans beaucoup de localités du Béarn. et qui consiste a croire que des sorcieres chercheraient a pénétrer dans des maisons, la nuit et le matin de Noël, pour enlever les tout petits enfants ou leur jeter des sorts. On est persuadé qu’elles s’éloignent aux cris de: Hiu! Hau! Ahum! Ahum! (?) etc.” En 1873 on a cru devoir interdire cet usage. Voici en quels termes et avec quelle expression des malheurs sentiments, un journal de la localité a déploré la suppression de l’ancienne pratique: Pauvre l’icahoii. tu me fais deuil! Il ne faudra donc plus voir jeter, en riant, par les fenetres, les pommes, les châtaignes et les noix, que tenaient mille jolies et charmantes mains! Cette fete en l’honneur de l’enfant qui vient de naître va donc etre perdue! Il ne sera donc plus permis au petit ange, avec ses petites mains innocentes, tenues par les parents, content et réjouis, de jeter les sous a ses freres nés plus malheureux que lui!… Il ne faudra plus enseigner au berceau la charité!”

5 Al

Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, necunoscut elinei sau latinei.

Exemple:

Al – articol masculin folosit pentru a  lou (!), 34.1, p. 63;

Li consels as barons et as contes fu tels, et celui al duc de Venise… (53.1, 1S4) –  Sfatul baronilor şi conţilor fu asemănător, iar cel al ducelui de Veneţia…

6 Alandala

Cuvînt din lexicul popular al limbii române, necunoscut elinei şi latinei. Sens: în dezordine, fără nici o noimă, pe dos de cum ar trebui să fie (29). Echivalent francez actual: sans dessus-dessous, pele-mele, en désordre.

Exemplu:

6.1  Quant lous cas entron dens la gleiso?/ Quant la porto es alandado (51, p. 227, ghicitoarea 133) – Când intră câinele în biserică? Când uşa este alandala

7          Alean

Substantiv din lexicul popular al limbii române, necunoscut elinei şi latinei. Sensuri: durere, suferinţă sufletească, jale, melancolie, tristeţe, dor. Echivalente franceze actuale: chagrin, tristesse, souffrance, douleur, mélancolie.

Exemplu:

7.1 L’olifan sunet a dulor e a peine/ Karles l’oit…/ Ço dist li reis: “Cel cqrn ad lunge aleine” (36, v. 1787 – 1789) – Cornul suna a durere şi abia/ Carol îl aude…/ Zise regele: “Cel corn (sună) a lungă jale”.

Alte exemple: (23, p. 11), (54, passim), (68, p. 126), (77, p. 102) etc.

Notă: Dicţionarele româneşti (29, 33 etc.) deduc, fără nici un temei, pe rom.: “alean” din maghiarul “ellen” = duşman, atestat la 1595.

In Cântarea lui Roland cuvîntul apare atestat în sec. XI, iar prezenja sa în mai multe texte medievale dovedeşte că era de uz curent cu sute de ani înainte ca maghiarul “ellen” să fie atestat, abstracţie făcând de faptul că “ellen” nu poate fi în nici un caz, şi ca sens, etimon pentru “alean”.

8          Ales

Adjectiv, substantiv, participiu trecut al verbului a alege (corespondentul lat. allegere) din lexicul fundamental al limbii române, neidentificat (participiul trecut… ) în elină şi în latină.

Sensul principal: deosebit dintr-un grup, selectat.

Echivalente franceze actuale: choisi, remarquable, d’élite; ca subst.: elu.

Exemple:

Nus prodom ne puet vivre assés,/ Ne malvais trop tost estre alés (Partonopeus de Blois, înainte de 1188, v. 5463-64, ap. 7, p. 164) – Nici un om de ispravă nu poate trăi destul/ Nici un nenorocit prea curând să fie ales.

… son chapel en son chief au roi en est alés (Herman de Valenciennes, sec. XII, ap. 54,89/14) – Coroana sa pe capul său de rege este deosebită.

9          Amândoi

Cuvînt din lexicul fundamental al limbii române, necunoscut elinei, latinei sau  altei limbi europene, deşi se fac presupuneri, forţate, neconfirmate, că ar fi putut exista în latină un astfel de cuvînt.

Sens: şi unul şi altul, ambii (29).

Echivalentul francez actual: les deux, tous (les) deux, l’un et l’autre.

Exemple:

En mi le camp amdui s’entr’encuntrerent (36, v. 3567) – La jumătatea câmpului  amândoi se-ntâlniră.

Qu’andoi cheirent en l’erbor (54,218/23) – că amândoi căzură în iarbă.

AJte exemple: (36, v. 1381 – amdui, v. 2011, 2879 – ansdous, v. 2906 – amsdous), (54, passim ansdous, andui, amedui, amsdous, ansdous etc.).

Apar şi combinaţii, confuze, agramate între ambii şi amândoi, redate în scris de fiecare dată astfel: ambedui (36, v. 259,1094,2763), ambsdous şi ambesdous (36, v. 1711,2015,2552), ambedos (37, 54/8) etc.

10        Apoi, cu variantele populare păi şi poi

Adverb din lexicul fundamental al limbii române, necunoscut limbilor elină şi

latină.

Sens principal: după aceea, pe urmă (29).

Echivalente franceze actuale: ensuite, apres, puis etc.

Exemple (cu afereze lui a)

10.1 Pois est munted, entret en sun veiage (36, v. 660) – Apoi, se urcă (încalecă) şi intră pe cărarea sa.

10.2 Mez poiz qu’a Rou fu otrié (2, v. 139) – Mai apoi fu atribuită lui Rou.

Alte exemple: (2, v. 143,235,393,1018,1405), (13, p. 499), (36, v. 656 etc.), (37,14/31 etc.), (54, 40#9) etc.

11        Ars

Adjectiv, participiul trecut al verbului a arde, din lexicul fundamental al limbii române, necunoscut elinei şi latinei.

Sens principal: distrus, mistuit de foc (29) etc.

Echivalent francez actual: brulé.

Exemple:

11.1 Aucune fois on sent baiser la main qu’on voudrait qui fust arse (Roman de la Rose, sec. XIII, ap. 9.1, p. 174) – De multe ori se doreşte să se sărute mâna-care s-ar voi să fie arsă (proverb francez).

11.2 Pris la robe et la preie, e tot ars e waste (2, v. 1565) – Ridicate îmbrăcămintea şi prada, şi tot ars şi devastat. 11.3 Ses citez arses e ses humes vencuz (36, v. 238) – Cetăţile sale arse şi oamenii săi învinşi.

Alte exemple: (53.1, §204, 53.2, §220, 247 etc.), (54, p. 319/5), (77, p. 109) etc.

12 Asalt

Substantiv din lexicul românei populare (compus al lui salt), necunoscut limbilor elină şi latină.

Sens: atac decisiv pentru cucerirea unui loc întărit… (29).

Echivalent francez actual: assaut

Exemple:

12.1 Encui rendruns a paiens cest asalt (36, v. 2142) – încă să mai dăm păgânilor acest asalt.

12.2 Nes’pot par assalt prendre (2, v. 1363) – Nici se poate lua prin asalt.

Alte exemple: (36, v. 729, 2551), (53.2 §237), (54, p. 118/6).

13 Aşa, cu variantele aşia, aşea, aşe

Adverb şi adjectiv din lexicul fundamental al limbii române, necunoscut elinei şi

latinei.

Sensuri: 1) în felul acesta, astfel; 2) în acelaşi fel; 3) întocmai; 4) atât de;

Echivalente franceze actuale: ainsi, tellement etc.

Exem ple:

13.1 Ley a ran d’as ( = e assourdi – cf. brebis) tche tye le korrné de lovra e le sabo de tsin (63.4, p. 324) – II n’y a rien d’aussi cher que les cornes de lievre et les sabots de chien (Nu-i nimic aşa de scump precum coarnele de iepure şi saboţii de câine).

13.2 Ço respunt Guenes: Issi seit cum vos plaist! (36, v. 606) – Răspunde Guenes: Aşa să fie cum vă place!

13.3 Domna, aissi m’auretz leyal (37, 21/59) – Doamnă, aşa mă veţi avea leal.

Alte exemple: (36, v. 2435), (37, 14/40, 43, 46, 47; 20/48; 21/58; 53/31, 39), (54, 39/38) ele. Şi în acest caz, ca în multe altele, etimologii, observând cu pioşenie dogma provenienţei limbilor zise romanice din latină, ajung la afirmaţii greu de înţeles şi acceptat: pentru aşa, ainsi etc., lat. eccumsic (29), lat. pop. accu(m)sic (59), care, existând numai în imaginaţie, nu apar niciodată în realitate.

14            Atins

Adjectiv şi participiu trecut (al verbului a atinge), din lexicul fundamental al limbii române, necunoscut elinei şi latinei. Sens (figurat): jignit, insultat, ofensat. Echivalente franceze actuale: touché, offensé.

Exemplu :

14.1… ja per mentir eu no serai atens (37,12/56) – Niciodată, prin minciună eu nu voi fi atins.

15        Atunci

Adverb din lexicul fundamental al limbii române, necunoscut, sub această formă, elinei şi latinei.

Sens: în acel moment (timp).

Echivalent francez actual: alors.

Cuvîntul figurează de sute de ori în textele medievale franceze cu dentala t înlocuită cu altă dentală (d), schimbare frecventă reciproc.

Exemple :

15.1 Li aignelez  adunc respunt (Marie de France, sec. XIII, ap. 54,163/29) – Mieluşelul atunci răspunde.

15.2 Adounc = alors (34.1, p. 33)

15.3 Adoncs cuidiei que fos mortz pretz e dos (37, 54/6) – Atunci crezui că muriseră meritul şi dărnicia.

Alte exemple: (36, v. 304, 493, 594, 597, 820.1181, 2064, 2206 etc.), (37, 9/19 etc.), (53.1, §17, 177,187; 53.2,’ §317), (54,5/14,27; 9/12,18,32; 10/20; col. 526), (62, p. 435,437,438,440, 445, 462, 464, 465, 468), (78) etc.

16 A auzi

Verb din lexicul fundamental al limbii române, necunoscut limbii eline. în latină există verbul, tot de conjugarea IV-a, audio, ire, dar folosirea verbului în franceză, medievală este identică sau similară formelor verbului românesc, nu celui latin, ca şi în alte numeroase cazuri.

Sensuri: a percepe sunete, zgomote cu ajutorul auzului, a asculta, a înţelege, a afla

o veste etc.

Echivalente franceze actuale: ouir, entendre, écouter etc.

Exemple:

16.1 Quant ieu l’auzi descornotar, (37,6/29) – Când (i) eu o auzii descurajată.

16.2 Lo fel Herodos cum Io vid… de lui longtemps mult a audit (54,10/12,14) – Crudul Irod cum îl văzu… de el de mult timp multe a auzit.

16.3 Per lui medeps audit l ‘avem (54, 9/31) – Pe el însuşi l-am auzit.

Toate sintagmele de mai sus în care apare verbul a auzi sînt specifice limbii române, cu totul străine limbii latine.

Alte exemple: (34,1, p. 149,156), (37,20/49,22/30, 74/14 etc.), (54,10/44).

17 Avere

Substantiv din lexicul fundamental al limbii române, necunoscut limbilor elină şi latină.

Sens: cuantum de bunuri şi bani în posesia unei persoane sau a unui grup.

Echivalente franceze actuale: richesse, fortune etc.

Exem ple:

17.1 De doner s’ont escars e demandent aver (2, Notice sur la vie et les écrits de Robert Wace, p. 10) – La dat

sînt zgârciţi şi cer avere.

Aver = bien, argent, possession (34.1, p. 161).

Ne por tut l’aveir ki seit en cest pais (36, v. 458) – Nici pentru toată averea din această ţară.

Alte exemple: (2, v. 321,323,331,362,1315 etc.), (23), (36, v. 127,643,651,655,3894 etc.), (54, 22/5, 9,10 etc.) etc.

18 Ba

Adverb din lexicul popular al limbii române, necunoscut elinei şi latinei.

Sensuri: Exprimă opoziţia faţă de ideea din propoziţia negativă sau negativ-interogativă a interlocutorului; Negaţie hotărîtă (Nu!) etc.

Echivalente franceze actuale: Non, (pas) du tout, point, nullement; mais, au contraire, meme que etc.

Exem pie:

18.1 Ba! que ferons nous en Constantinoble? (R. de Clari, sec. XII, ap. 13, p. 57) – Ba! ce vom face noi la

Constantinopol?

18.2 Ba, me connissiés vos? (Aucasin et Nicolete, sec. XIII, ap. 54, 290/34) – Ba, mă cunoaşteţi Dvs.?

18.3 Ba! fist mesires Pierres, Troies fu a nos anchiseurs (R. de Clari, ap. 13, p. 30) – Ba, făcu M. Pierre, Troia fu a

strămoşilor noştri (!)

19 Bau, Babau, Baubau

Interjecţie (Bau) care vrea să imite urletul lupului, nume (Babau, Baubau) ale unei fiinţe cu care se sperie

copiii mici. Nu au fost identificate în elină şi latină.

19.1 Babau = etre imaginaire, fantome dont on fait peur aux enfants (34.1, p. 168). Lipsa de texte de literatură populară şi basme pentru copii ne-a împiedicat să găsim şi alte surse pentru această similitudine, dar şi alte identităţi şi asemănări din jocurile şi practicile copiilor.

20 Ban

Cuvînt românesc străvechi, una din relictele lingvistice a căror prezenjă în limbă încă din preistorie poate fi probată fără dificultăţi majore. Atestările cuvîntului în limbile europene şi în cele indopersane permite o datare aproximativă ante quem de circa 4500 ani, data la care se estimează începutul roirilor populaţiilor arice din Spaţiul Carpato-danubian (81, p. 68). Noi am creionat o monografie a acestei familii de cuvinte care, din cauza volumului, nu poate fi cuprinsă aici, urmând să fie publicată ulterior, în română, cuvîntul are două accepţiuni principale, legate între ele printr-o dependenţă logică; formând o familie de cuvinte, ceea ce, în Europa, numai în română se întâmplă:

20.1 Bani

Sens principal: stăpân, dregător important, locţiitor de domn, suveran, regent etc. Consoarta banului, Băneasă, format cu un străvechi sufix european, nu se întîlneşte decât în română.

Echivalente franceze actuale (în profida susţinerilor lingviştilor francezi care nu observă prezenţa termenului în franceza istorică): gouverneur, vice-roi, regent etc. Deşi lingviştii francezi nu văd pentru derivatele găsite de ei o vechime dincolo de sec. XII, cuvîntul este străvechi, în franceză existînd, cu certitudine, în trecut, şi sensul principal din română, acela de stăpân, dregător etc. cum vom dovedi în cele ce urmează.

20.1.1 Trebuie să se ştie că:

ban 1 -> pan -> han

Pentru că propriile noastre argumente privitoare la această schimbare de iniţială ar cere un spaţiu mai consistent, ne vom folosi de mărturia lui St. Grégoire de Tours (cea 538-cea 594) cuprinse în Historia Francorum, ORTHOGRAPHICA, p. 912-928. St. Grégoire constată că “antecesorii săi schimbau frecvent

b pro p     b pro v      o pro u

p pro b     v pro b      u pro o ”

Nu sînt în context şi deci nu interesează aici explicaţiile pentru han.

Pan în polonă (domn, stăpân) este recent, provenit din rom. ban, deci nu ne vom ocupa de el.

Insă în elină, prin extrapolare de sens, pan a ajuns să însemne şi mare, celebru, puternic etc., oricum atribute ale lui ban 1.

La Xenophan (cca 430 – cca 354 î.e.n.) găsim O  s = Marele Pericle, iar la Athenaios (sec. III),  s   – Alexandru cel Mare. A se vedea Dicţionarul Grec – français (Alexandre, Bailly, Chassang).

Pentru anterioritatea civilizaţiei Spaţiului Românesc faţă de cel Grecesc şi pro venienţa celei din urmă din cea dinainte a se vedea lucrările lui Paul Kretschmer, Pierre Léveque, Marija Gimbutas etc., care vor fi întărite decisiv de prezenţa unui contingent numeros de cuvinte româneşti populare în lexicul grecesc antic.

In genere, se ştie, “în Grecia găsim prea puţine aşezări paleolitice şi de foarte mica însemnătate” (84.1, p. 16), faţă de un paleolitic foarte dezvoltat în Spaţiul românesc. Civilizaţia neolitică, în Grecia, este un aport exogen, de provenienţă carpatică. Descoperirile actuale şi datările C14 confirmă această realitate. Să cităm una din lucrările contemporane, a cercetătoarei americane Marija Gimbutas: “România este vatra a ceea ce am numit Veche Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare, şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate patriarhale, de luptători, din epocile bronzului şi fierului.

………………………………

Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate după al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechii Europe, o cultură a unei societăţi de agricultori.

A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană pre cede cu câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste date fac imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob…” (85, p. 49), subi. ns.

A se vedea în continuare textul Marijei Gimbutas, profesoară la Universitatea Californiei din Los Angeles, dar şi articolul nostru următor: Lingvistica, istoria… defilee de erori, §3.11.4,3.11.5 ş.a.         /

Privitor la priorităţile civilizaţiei carpatice ar fi încă multe de spus, de citat numeroase alte surse, unele aparţinând unor cercetători francezi, dar spaţiul nu ne îngăduie să continuăm.

20.1.2 Cum spuneam, lingviştii francezi, nu menţionează decât sensuri derivate ale lui ban 1, lăsând să se înţeleagă că sensul principal din română n-ar fi existat în franceză, ceea ce este fals.

a. Unul din cele mai creditate dicţionare etimologice scrie: “terme de féodalité XIIes.; d’ou se sont développés les sens modernes” (59).

In ce priveşte originea cuvîntului aceeaşi sursă afirmă: “Du francique (supposé, Notre note) *ban, cf. (în lista abrevierilor acest cf. nu apare, astfel încât nu se poate şti dacă vrea să însemne “conform” sau “confer”, Notre note) anc. haut all. ban , all. moderne Bann , etc. angl. (altă abreviere care lipseşte din lista abrevierilor, Notre note) ban” (59).

Acest mod de a înţelege etimologia nu duce nicidecum la adevărata origine a cuvîntului. A înşira forme ale aceluiaşi cuvînt în diferite limbi poate fi util pentru aflarea răspândirii geografice a cuvîntului, pentru geografie lingvistică, dar nu mărturiseşte nimic pivitor la originea cuvîntului.

b. Alt dicţionar etimologic francez (60) repetă cam acelaşi lucru şi adaugă un al doilea sens: “geogr. (“terme géographique ou spécial a une région”), gouverneur (de Croatie, etc.) (1697, d’Herbelot), mot croate”

c Un al treilea (61) scrie: “Ban, mot d’origine germanique. Un ban, c’est proprement une proclamation (francique bannjan, proclamer)”. Toate cele trei dicţionare se referă la sensul derivat, copiindu-se unul pe celălalt sau reproducând toţi o sursă mai veche, probabil Littré, dar nici unul neexprimând vreun adevăr referitor la originea cuvîntului. Acelaşi sens, în fapt derivat, se regăseşte şi în germană, în engleză, ca rezultat al unei contaminări regionale, pe care am mai întâlnit-o şi cu altă ocazie (v. 12, p. 6, lit. e, §2).

Erori de genul celor semnalate mai sus (punctele a, b, c) nu sînt proprii lingviştilor francezi.

d. într-un dicţionar “etimologic” englez (79) găsim scris: “ban governor of military district in Hungary, etc. XVII. – Pers. ban lord, master; brought to Europe by the Avars”, (ban = guvernator al unui district militar în Ungaria etc., sec. XVII. – Persanul ban = domn, stăpân, adus în Europa de către avari).

Ce surprinde la aceşti “etimologi” este siguranţa cu care afirmă fapte şi lucruri pe care nu le-au studiat, despre care nu au nici o dovadă. Cum ar putea Ban 1 să fie “mot croate” (60) dacă a fost “adus în Europa de către avari” (79) care dispar înainte de apariţia croaţilor? Cum ar putea fi relevant ban ca “guvernator al unui district militar în Ungaria, etc. XVII”, câtă vreme cuvîntul ar fi fost adus de avari, prezenţi în Europa cu sute de ani înaintea ungurilor?

Ce importanţă are menţionarea cuvîntului în Ungaria în sec. XVII (79), câtă vreme este menţionat la Români la 1240: “Medicul Fazel-Ullah-Rasid compilează o cronică după fragmente de cronici mongole şi sub anul 1240 (în timpul ultimei năvăliri tătare) scrie că <lui Orda, după ce a trecut ţara Aluta, îi ieşi înainte Bazarăm – ban (Basarab – ban) cu o armată, dar e bătut>” (ap. 88, p. 57).

Iosif Ladislau Pici, fost profesor la Universitatea din Praga, în Uber die Abstammung dar Rumănen, Leipzig, 1880, scrie că “în anul 1000, cînd (regele Ungariei) Ştefan (cel Sfint) a primit de la Papa Silvestru coroana regală,… nu avea în posesiune decât o mică parte din regatul de mai tîrziu al Ungariei; principatul Panoniei de odinioară şi ţara despre meazăzi de lacul Balaton; ţinutul Banatului Timişean, Transilvania întreagă şi, după Chronica Hungarorum, Slovacia întreagă, nu aparţineau regelui nou, ba şi când, mai târziu, ţinutul Banatului Timişean şi Transilvania au fost cucerite (?) de S. Ştefan, n-au intrat în nemijlocita posesiune a regelui” (ap. 88, p. 667).

Dregătoria de ban este menţionată şi la 1116 şi 1146 (89, p. 236), 1233 (90, p. 81) şi de zeci de ori în Ţările Române (v. 91, p. 74) înainte de secolul XVII.

Este admisibil, într-o lucrare cu pretenţii ştiinţifice, să se citeze fapte istorice la o dată, la întâmplare, când faptul respectiv se întîlneşte de numeroase ori cu sute de ani înainte de data citată?

Dar şi mai grav este că deşi autorul ştie şi menţionează că dregătoria de ban figurează în persană, nu are răbdarea, necesară omului de ştiinţă, pentru a afla că, în urma unor studii documentate, profesori fără reproş de la Universitatea din Cambridge (81, p. 65-76) arată că indo-iranienii provin din leagănul primar al arienilor (The Aryens) situat în Spaţiul Carpatic, de unde au roit, în jur de 2500 î.e.n., evident cu limba comună vorbită “acasă”. A se vedea şi lucrările ulterioare pe această temă (92,38 şi altele). Dacă ar fi studiat puţină istorie, de la Universitatea din vecinătate, autorii s-ar fi scutit de ingrata sarcină de-a “aduce bufniţe la Atena” de a-i pune, fără nici o dovadă, pe nişte avari, care nu ştim cine vor fi fost, să aducă în Europa un cuvînt originar din Europa şi unde se găseşte din belşug, menţionat în diverse perioade istorice, de foarte numeroase ori.

Ca să înlăturăm cu totul chiar şi vreo bănuială că ban ar fi putut fi adus de nişte discutabili avari din Asia în Europa, să mai arătăm că:

Panonia, provincia cunoscută din vechime, nu înseamnă altceva decât provincia pan(ilor) = ban(ilor) = gr.kir = domnus (v. şi 93.1, p. 158).

Pentru prezenţa din antichitate a dacilor, vlahilor etc. în Panonia a se vedea articolul următor, §3.43.12-3.43.15. Or, toţi banii şi toate banaturile timpurii apar în provinciile româneşti şi în cele limitrofe. Este un alt argument că ban exista în această zonă cu mult înainte ca “avarii” să fie menţionaţi (Ce fel de popor e acela care dispare în urma unei bătălii?).

f.          In Cronica pictată de la Viena (94, p. 17), în capitolul X Atyla rex uxoratur (Căsătoria lui Atila) se menţionează “circa pontem bani” = lîngă podul Banului.

g.         în plus, în România, în toate zonele ţării, se găsesc numeroase nume de localităţi derivate de la rădăcina Ban: , foarte multe toponime locale, de felul: Biserica Banului, Dealul Banului, Drumul Banului, Hârboca Banului, Izvorul Banului, Movila Banului, Odaia Banului, Piatra Banului, Pîclele Banului, Podul Banului (în Jud. Buzău, nu cel din Cronica pictată), Pîrîul Banului, Poiana Banului, Sărata Banului, Sfoara şi Sforile Banului, Stupina Banului, Valea Banului, Vâlcica Banului, Băneasa Hagiului, Băneasa Sfântului Gheorghe etc. (A se vedea dicţionarele toponimice şi ref. 98,99, p. 206).

Cum se va vedea unele din toponimele franceze cu ban sînt, normal, de acelaşi tip cu cele româneşti.

h. De asemenea, în română ne întâmpină un număr foarte mare de an-troponime derivate din ban, pentru care cele 55 care figurează in penibila improvizare a lui Iorgu Iordan, intitulată impropriu “Dicţionar al numelor de familie româneşti”, nu reprezintă decât o câtime, în cercetarea riguroasă, întocmită cu competenţă, a Margaretei El. Dovganiuc (102) apar  pînă acum 182 antroponime derivate din Ban

i. Arhaismul familiei de cuvinte ban este probat, în limba română, şi de numărul mare de proverbe şi expresii populare, cântece şi jocuri populare, superstiţii etc. cu ban. Numai ban (= monedă) apare ca element paremiologic de peste 45 ori.

In română ban are funcţii mitologice (a se vedea ref. 95, p. 79-80, 96, p. 52-53 etc.) “Ştima Banului”, în mitologia populară ştimele fiind fiinţe imaginare care protejează apele, pădurile, comorile etc. elemente care aparţin de drept banului.

în spaţiul românesc banul exercită nu numai autoritatea politică şi militară, ci şi una socială, privitor la asigurarea unor schimburi de mărfuri. Printre relictele din timpurile străvechi ale autorităţii banilor a rămas, în uz şi astăzi, baniţa, măsura banului.

20.1.3 Ne-a suprins că lingviştii francezi nu observă pentru ban decât sensurile: proclamaţie, ordin de convocare sub arme, de adunare a populaţiei, de interzicere a unor fapte şi acţiuni, stindard, drapel, insemne etc., toate reprezentând forme de manifestare a autorităţii centrale, regionale, locale etc. A cui autoritate? A seniorului se va răspunde. Se putea tot aşa de bine răspunde: a regelui, a stăpânului locului, a guvernatorului etc.

Atunci de ce nu se numesc: proclamaţie, ordin, stindard etc., ci ban?

Pentru că toate aceste manifestări ale autorităţii îşi luau numele de la purtătorul autorităţii, de la cel care o exercita şi care se numea ban.

Această dregătorie a existat şi în Franţa şi în Anglia, şi în Germania etc. Cum şi când a fost înlăturată această denumire pentru purtătorul autorităţii este dificil de spus. Foarte probabil în evul mediu, când “Ies savantasses” (= culturnicii francezi) încep să maimuţărească latina clasică, când ban, părând vulgar, ca tot ce era autentic, străvechi şi popular, a fost înlăturat de către curentul latinist (ante rior celui românesc) căci prin moda curentelor latiniste, care au făcut ravagii în limbă, au trecut toate ţările zise civilizate din Europa.

Şi aşa, în Franţa în locul lui ban s-au impus: rex, gis, senior, is, gouverneur; suzerain etc., toate preluate din sau adaptate după latină.

20.1.4 Să punem în lumină câteva atestări pentru ban, în Franţa.

Menţiuni directe ale lui ban 1

Toponime de genul celor din română (v. §20.1.2, lit. g).

Montauban (1144) = muntele banului (101, p. 23,101)

Franţa, “la fille ainée de l’église” a impus “creştinirea” în primul rând a toponimelor, în bună parte astăzi tipizate (!). Este plină Franţa de comune care se cheamă Saint-Marlin şi Saint-Jean, dar şi de destui alţi sfinţi.

In toată această schimbare de nomenclatură numele străvechi, tradiţionale au fost practic pierdute, iar istoria Franţei, din străveche, a devenit străvezie, recentă, parcă apărută după cotropirea ei de către latini.

Sugerăm că Bansat (101, p. 161, 160) ar putea fi străvechi, însemnând satul banului, iar Banyuls (101, p. 31, 69, 133) ar putea însemna apele banului.

b. Titlu de nobleţe

“Employez comme titre d’honneur les noms d’émir, hadjeb, marzban (mare ban?)… et autre semblables, et ne vous servez pas de titre de sire… (sec. XII) – 64, p. 360.

In Romanele mesei rotunde (Les romans de la table ronde, rédigés par Jacques Boulanger, Paris, 1971) având la bază elemente de mitologie celtică, romane cavalereşti din veacurile XII şi XIII etc., “în marca Galiei şi a Micii Britanii” unul din regi se cheamă Ban, iar finul regelui Ban se numeşte Banin. O cetate poartă numele Banoic (p. 98, ed. română) etc.

Four a Ban (cuptorul banului) şi moulin a Ban (moara banului) – 30.1, p. 289.

Ni se pare clar că e vorba de Ban ca entitate, reprezentând o autoritate centrală sau regională. în genere, neştiind ce-i cu acest cuvînt lingviştii francezi l-au tradus unde s-a putut prin: ordin, teritoriu, amendă etc. Or, în aceste cazuri ar fi greu să se susţină că muntele, cuptorul, moara ar putea aparţine unui ordin, unei proclamaţii, unui teritoriu, unei amenzi şi nu unei persoane fizice, posesoare a unui titlu de nobleţe, învestită cu o autoritate.

4)         In La Conquete de Constantinople (53) ban, transcris deformat, în  seamnă locţiitor de împărat, astfel:

§385 “Et fu receüz Henris, li Frere l’empereor Baudoins, en la seigneurie, corne baus de l’empire, en leu de son frere” (Şi fu primit Henri, fratele împăratului Baudouins, la domnie, ca ban al imperiului, în locul fratelui său).

§395 “Henris li bals de l’empire…” (Henri ban al imperiului…)

§397 “…s’en parti Henri li bals de l’empire et l’ost des François” (plecă de aici Henri banul imperiului şi oastea francezilor”).

Cu titlul de ban apare Henri şi în §398 (bal), 402 (bails), 411 (bal şi balz, iar în note bait, bals, baus), 426 (Henri qui ere bals de l’empire – Henri care era banul imperiului), 435 (baus de două ori), 441 (bals şi baus, pe două rânduri vecine!)

In §441 se menţionează şi încoronarea lui Henri ca împărat “diemenche apres la feste madame Sainte Marie en aost” (duminică după sărbătoarea doamnei Sfinta Maria, în august).

Nu s-a observat că după această încoronare Henri nu mai este niciodată numit ban (tradus ca regent), adică unul din sensurile lui ban.

Neştiind ce înseamnă aceste cuvinte, lingviştii francezi le-au lăsat deo parte. Littre (30.1, p. 279) citează o singură formă din acestea, balz, dar se leapădă repede: “dans Raynouard”.

Totuşi, mai sus, menţionează bail = contract, tutelă, dar şi “XVe s Bail, garde, mainbourg, gouverneur, légitime administrateur et régentant…” (régenter = gouverner a son gré = N.n.), dar nu-1 pune în legătură cu Ban.  Bail reprezintă (v. 53.2, §402) una din formele corupte a lui Ban 1.

Pe ban 1 l-am găsit indirect în numeroşi termeni care-i implică existenţa:

Banard şi Bandier = Garde de ban, messier, garde champs (evident al banului).

Banchange = Droit que les marchands payoient pour le banc sur lequel ils étaloient.

Bandon = A discretion

Abandon = A son bandon, a sa disposition, a sa discretion

La dispoziţia, la discreţia cui? Evident a banului, purtătorul autorităţii. Este imposibil de înţeles altfel.

Iată de ce surprinde că v. Wartburg s-a apucat să întocmească un dicţionar “etimologic” al limbii franceze fără să fi înţeles mare lucru din spiritul limbii franceze.

Să mai dăm un exemplu (59):

“Abandon, XIIe  Issu de l’ancienne locution (mettre, laisser, etc.) a bandon “au pouvoir de”. E limpede: în puterea Banului.

Atunci de ce la art. Ban (v. §20.1.2, lit. a) nu se observă şi sensul “gouverneur”?

In referinţa 87, cel puţin 25% din cei 65 compuşi ai lui ban trădează sensul “gouverneur”.

Vom mai da un exemplu (87):

“Ban -vin = le droit qu’a un seigneur (lisez: ban) d’arreter pour un temps la vente du vin de ses vassaux pour vendre le sien”.

Sperăm că argumentele aduse sînt îndestulătoare pentru a convinge de existenţa sensului “guvernator, regent” etc al lui Ban 1 în franceză.

20.2 Ban 2

Sens principal: monedă de valoare mică, termen generic pentru orice monedă etc.

Echivalent francez: centime, argent.

Sensul direct al lui Ban 2 nu se găseşte decât în română, cu etimologie necunoscută (29,33 etc).

Termeni derivaţi din Ban 2 se găsesc într-un foarte mare număr de limbi, cei mai apropiaţi fiind cei din limbile indiene:

hindi:      Baniya     = money lender, cel care împrumută bani (82, p. 40)

sanscrită: Panayatra = circulaţia banilor (48t p. 261)

Pana       = piece de cuivre utilisée comme monnaie (= 20 masa) (47, p. 399).

Există numeroase alte sensuri din sfera finanţelor: a schimba bani, a cumpăra, a negocia etc.

In limbile apusene, cu sensul principal din română, cuvîntul nu există.

N-am putea spune când şi în ce împrejurări a dispărut Ban 2 din latină şi din limbile apusene.

In română cuvîntul are o bogată familie de cuvinte (cea 17 termeni), printre care:

bănar = lucrător la monetăria statului; bănie = monetărie; băncuţă = monedă de valoare mică; banet = cantitate mare de bani etc.

Interesant de observat că terminologia de bază a mecanismului financiar internaţional este dată nu de lat. nummus sau pecunia, ci de românescul ban 2:

Bancă = loc unde se păstrează banii; casă care face comerţ cu bani;

Bancher = cel care are o bancă

Bancnotă = bilet de bancă

Banco (a face) = (la unele jocuri) a susţine miza jocului

Bancrută = faliment

Bancrutar = falit

etc.

Aceşti termeni proveniţi din română, constituie un început de dovadă privind contribuţia limbii române ŢĂRĂNEŞTI la construcţia limbilor europene.

Continuare în numărul următor (Revista GETICA Nr. 3-4)

BIBLIOGRAFIE

Gaston TUAILLON, Un text juridique du XIIIe siecle en language dauphinois. în: La Burtifele, Nr. 1, 1982.       .

Robert WACE, Le Roman de Rou et des ducs de Normandie (sec. XII), Rouen, Edouard Frere Editeur, MDCCCXXVII, vol. 1543 p., vol. II439 p.

Elisabeth SCHULZE-BUSACKER, Proverbes et expressions proverbiales dans la litératture narative du moyen âge français. Recueil et analyse, Paris, Librairie Honoré Champion Editeur, 1985,356 p.

Elisabeth SCHULZE-BUSACKER, “Philomena”, une revision de l’attribution de l’oeuvre, în “Roma  nia”, nr. 4/1986.

Elisabeth SCHULZE-BUSACKER, Des “Disticha Catonis”, en Espagne, Italie et France, Actes du Colloque International EUROPHRAS 88, Phraséologie Contrastive, Klingenthal – Strasbourg, 12-16 mai 1988.

Elisabeth SCHULZE-BUSACKER, La moralité des fabliaux. Considérations stylistiques, Acts du IVe  Colloque de la Société Internationale Renardienne, Evreux, 7-11 septembre, 1981.

Elisabeth SCHULZE-BUSACKER, Proverbe ou Sentence: essai de définition.în La Locution, Colloque International, Université Me Gill, Montréal, 15-16 Octobre 1984, publicat în “Le moyen français”, nr. 14-15.

Joseph MORAWSKI, Proverbes français antérieurs au XVe siecle, Paris, Librairie ancienne Edouard Champion, 1925, 148 p.

Le Roux de LINCY, Le livre des proverbes français, Paris, Paulin Editeur, 1842

Vol. I, CXX + 259 p.

Vol. II, 422 p.

Henri de VIBRAYE, Trésor des proverbes français anciens et modernes, Paris, Emile Hazan Editeur, 1934, 435 p.

Maurice MALOUX, Dictionnaire des proverbes, sentences et maximes, Paris, Librairie Larousse, 1972, 628 p.

Gabriel GHEORGHE, Proverbele româneşti şi proverbele lumii romanice, Bucureşti, Editura Albatros, 1986,424 p.

A.J. CREIMAS, Dictionnaire de l’ancien français, jusqu’au milieu-du XlV’siecle, Paris, Librairie Larousse, 1968,676 p.

Francesco D’AMBRA, Proverbi italiani, Firenze, Adriano Salani, 1886, 455 p.

Manuscris Rowlinson C 641 (Oxford), sec. XIII, conjinînd 363 proverbe franceze în proză, 21 p. (Grundriss der Romanischen Literaturen des Mittelalters 3044).

L’afaitement Catun, translaté par Elye de WINCESTRE, ms. anglo-normand din sec. XII, p. 106-107 şi 110-145,1076 v. Traducere în general precisă a proverbelor din Disticha Catonis (Grundriss 2932,2944, 2940).

Fragments d’une paraphrase provençale, sec. XII, des célebres distiques du Pseudo-Caton, ou Dionysius Cato ou de Ca’to philosophus. Edijia P. Mayer, p. 99-110 (Grundriss 2996).

Jahuda BONSENYOR, Llibre de paraules e dits de savis e filosofs, edijia G. Llabrés y Quintana, Palma de Mallorca, MDCCCLXXXIX, p. 81-90 (Grundriss 2972).

Proverbes au Conte de Bretaigne, recueil atribué a Pierre dit Mauclerc, sec. XIII. Edijia J. Martin Erlangen 1892, p. 1-37 (Grundris 3064).

Li  proverbes au vilain, ms. compus între 1174-1191, edijia A. Tobler, Leipzig, 1895, p. V – XXXIII şi 1-188 (Grundriss 3068).

Die altprovenzalische Version der Disticha Catonis (sec. XII), edijia Dr. R. Tobler, Berlin, 1897, 104 p. (Grundriss 2996).

I proverbi di ser Garzo, miscelaneu toscan din sec. XV, în Studi Petrareheschi, 1984, p. 1-37.

Chronique des Ducs de Normandie (sec. XII) par BENOIT, publiée par Carin Fahlin, tome III, Glossaire, Uppsala, Almqvist & Wiksells Boktryckeri AB, 1967,169 p.

J. HATOULET, Proverbes béarnais, Paris, Librairie A. Frank, 1862,141 p.

V. LESPY, Proverbes du pays de Béarn, Montpellier, 1876,113 p.

Lorédan LARCHEY, Nos vieux proverbes, Paris, 1886,304 p.

Le Dr. PERRON, Proverbes de la Franche Comté, Paris, H. Champion Librairie, 1876,152 p.

Jean NICOT, Thresor de la langue francoise, tant ancien que moderne, Paris, 1621.

Academia Română, Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1975, 1049 p.

30          E. LITTRÉ, Dictionnaire de la langue française, Paris, Librairie Hachette et C’e, 1873,4 vol., 2628 p.:

Vol. I, A-C.

Vol. II, D -H.

Vol. III, I – P.

Vol. IV, Q – Z.

Vol. V, Supplément, 1879,375 p.

30.5.1 Vol. V, Dictionnaire étymologique des mots d’origine orientale (arabe, hébreu, persan, turc, malais), VII + 84 p.

31        ♦ * * Petit Larousse, Paris, Librairie Larousse, 1965,1826 p.

Henri BAUCHE, Le language populaire, Paris, Payot, 1928, 256 p.

Academia Română, Dicţionarul limbii române, 9775 p. (în curs de elaborare, 21 volume apărute <1913-1990>).

Gabriel AZAIS, Dictionnaire des idiomes romans du midi de la France, Montpellier, Société pour l’étude des langues romanes,-1877, 3 vol. Conjine cuvinte din departamentele: Bas-Languedoc, Provence, Gascogne, Béarn, Quercy, Rouergue, Limousin, Dauphiné etc.

Vol. I, A-D, 687 p.

Vol. II, E – O, 695 p.

Vol. III, P – Z, 785 p. + Additions et Corrections, 112 p.

35        Mitu GROSU, Occitan et roumain, Ressemblances, Jerusalem, 1987, 260 p.

36        . * . La Chanson de Roland, edijie bilingvă, Bucureşti, Ed. Univers, 1974,333 p.

* * *Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesăngerilor, în versiunea originală şi în traducerea lui Teodor BOŞCA, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1980,279 p.

Gabriel GHEORGHE, Elemente arhaice în spiritualitatea populară românească, în “Revista de etnografie şi folclor”, tomul 33, nr. 1,1988, p. 47-61.

Boissier de SAUVAGES, Dictionnaire Languedocien (provençal) – français, Nîmes, 1785,2 vol.

Michel VOVELLE, Proverbes et dictons provençaux, Paris, Rivages, 1985,84 p.

Paul GUICHONNET, Proverbes et dictons de Savoie, Paris, Rivages, 1986,129 p.

Alain LABRUNIE, Proverbes et dictons d’Auvergne, Paris, Rivages, 1985,100 p.

Yves Le BERRE, Jean Le DU, Proverbes et dictons de Basse Bretagne, Paris, Rivages, 1985,67 p.

Marie-Rose SIMON1-AUREMBOU, Les cartes linguistiques: documents pour l’histoire de la langue,
în Les atlas linguistiques de la France, CNRS, hors serie, n° 37, Juillet 1980 du Courrier du CNRS.

Pierre FERRAN, Vocabulaire des filles de joie, f. oraş, Robert Morel Editeur, 1970,140 p.

Margaret and James STUTLEY, A Dictionnary of Hinduism. lu Mythology, Folklore and Development 1500 B.C. – A.D. 1500, London and Henley, Routledge & Kegan Paul, 1977,372 p.

N. STCHOUPAK, L. Nitti, L. Renou, Dictionnaire sanskrit-français, Paris, Librairie d’Amérique et d’Orient, 1987,898 p.

Klaus MYLIUS, Wôrterbuch Sanskrit-Deutsch, Leipzig, VEB Verlag Enzyklopădie, 583 p.

Nicolas BÉRONIE, Dictionnaire du patois du Bas-limousin (Correze), et plus particulierement des environs de Tulle, Tulle, l’Imprimerie J.M. Drappeau, f.a., 372 p.

James WOODROW HASSEL, Jr.. Middle french proverbes, sentences, and proverbial phrases, To  ronto, Pontifical Institute of Medieval Studies, 1982,275 p.

Jean François BLADE, Proverbes et dictons populaires recueillis dans l’Armagnac et l’Agenais. Texte gascon et traduction française, Paris, Champion Librairie, 1879,236 p.

Pierre CHAUNU, Civilizaţia Europei în epoca luminilor (Traducere din limba franceză), Bucureşti, Ed. Meridiane, 1986.

Vol. 1,470 p.

Vol. II, 532 p.

53        VILLEHARDOUIN, La conquete de Constantinople. Editée et traduite per Edmond Faral, Paris, Société d’édition “Les belles lettres”.

Tome Ier (1199 -1203), 1938,233 p.

Tome II (1203 -1207), 1939,372 p.

Karl BARTSCH, Chrestomatie de l’ancien français (VIII – XV siecles), éd. II, Leipzig, F.C.W. Vogel, 1875,736 col.

Paul MAYER, Recueil d’anciens textes bas-latins, provençaux et français, Paris, Librairie Frank F. Vieweg,1874,192p.

Paul AEBISCHER, Chrestomatie franco-provençale. Recueil de textes franco-provençaux antérieurs a 1630, Berne, A. Franke, 1950,150 p.

Tavio COSIO et al., MARTRINA, La leggenda provenzale nel fumetto d’arte, Ed. Coumboscuro Centre Prouvençal, 1988,116 p.

Clément SIMON, Proverbes française sur le Limosin et proverbes limosins, Montpellier, Imprimerie Centrale du Midi, 1882,39 p.

Oscar BLOCH,  W. von WARTBURG, Dictionnaire étymologique de la langue française, éd. IV, Paris, P.U.F., 1964,682 p.

Albert DAUZAT, Dictionnaire étymologique de la langue française, Paris, Librairie Larousse, 1938, 800 p.

L. CLÉDAT, Dictionnaire étymologiquerde la langue française, éd. IX, Paris, Librairie Hachette, 1924,  686 p.

62        BRIDEL – FAVRAT, Glossaire du patois de la Suisse romande. Geneve, Edition Slatkine, 1984, 548 p.

63        Louis GAUCHAT et al. (fondateurs), Glossaire de patois de la Suisse romande, Neuchatel & Paris, Editions Victor Attinger,

63.1   Tome I, A -arranger, 1924 -1930, 640 p. Vol. II, 420 p.

Fascicule XI arras – assiette, 1934

Fascicule XII, assiette – aval, 1934

Tome IV Fascicule 42 Contre – battre – Cornouille, 1964, p. 281 – 336.

64        Ferdinand BRUNOT, Histoire de la langue française des origines a 1900, Paris, Librairie Armand Colin.
64.1     Tome I, De l’époque latine a la Renaissance, 1924, 546 p.

65        Augustin THIERRY, Lettres sur l’histoire de France, Paris, Librairie Firmin-Didot, 1883,410 p.

Charles RICHET, Initiation a l’histoire de France et de la civilisation française, Paris, Librairie Hachette, 1924,189 p.

GAUTHIER et DESCHAMPS, Leçons completes d’histoire, Paris, Librairie Hachette, f.a., 353 p.

Petit de JULLEVILLE, Histoire de la littérature française des origines a nos jours, Paris, Masson et C’e, f.a. 597 p.

André LEFEVRE, Les races et les langues, Paris, Felix Alean, 1893, 303 p.

Max MULLER, La science du language, Paris, A. Durand et Pedone Lauriel, 1867, 530 p.

MONTAIGNE, Essais (extraits), I L’home, Paris, Larousse (Col. Classique Larousse), 1936,104 p.

Francois SUARD et Claude BURIDANT (eds.), Richesse du proverbe, Université de Lille III, 1984

Vol. 1,163 p.

Vol. II, 275 p.

73        Ferdinand de SAUSSURE, Cours de linguistique générale, éd. III, Paris, Payot, 1931, 331 p.

74        F. RABELAIS, Les cinq livres de…, Paris, Ernest Flammarion, Editeur,  f.a.,  reeditare a textului ediţiei 1542 (vol. I), 1552 (vol. II).

Vol. 1,1542, Lyon, 396 p.

Vol.11,1552, Paris, 400 p.

Ch. (le P.) CAHIER, Quelque six mille proverbes et aphorismes usuels empruntés a notre âge et aux siecles derniers, Paris, Julien Lanier et Cie., Editeur, 1856, 582 p.

J.B.B. ROQUEFORT, Glossaire de la langue romane, rédigé d’apres les manuscrits de la Bibliotheque Impériale… contenant l’étymologie et la signification des mots usités dans le XI, XII, XIII, XIV et XVIe  siecle…, Paris, B. Warée, MDCCCVIII

Vol. I, XXXII + 771 p.

Vol. H, 780 p.

77        Benoit de SAINTE-MAURE, Roman de Troie, publié d’apres tous les manuscrits connus par Leopold Constans, Paris, Librairie Firmin-Didot, 1909, Vol. V.

*   * Dictionnaire des locutions obscures et des mots vieillis qui se recontrent dans les oeuvres de Jehan Calvin, Paris, Ch. Meymeis et Co., 1855,42 p.

C.T. ONIONS et al. (Edited by) The Oxford dictionary of English etymology, Oxford, At the Clarendon Press, 1966,1026 p.

Colectiv, Dicţionar german-român, ediţia II, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1989,1184 p.

EJ. RAPSON (edited by), The Cambridge History of India, At the University Press, Cambridge, 1922, vol. I, 799 p.

* * * Basic Hindi Vocabulary, Ministry of Education, Government of India, 1958,70 p.

Emmanuel Le ROY LADURIE, Montaillou, sat occitan, de la 1294 până la 1324, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1992

83.1   Vol. I, 452 p.

84  Pierre LÉVEQUE, Aventura greacă, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1987

Vol. 1,476 p.

Vol. II, 453 p

Marija GIMBUTAS, Civilizaţie şi cultură, Ed. Meridiane, 1989,296 p.

J. VENDRYES, Le langage, Paris, La Renaissance du livre, 1921,447 p.

Du CANGE et al., Glossarium mediae et infimae latinitatis…, Glossaire français, tome IX, Niort, L. Favre, 1887, 400 + XXXXVI p.

Minai EMINESCU, Opere, Vol. X, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1989, 736 p.

Lorand BENKO (edited by), A magyar nyelv tôrténeti – etimolôgiai szotara, Budapest, Akadémiai Kiado,1967, Vol. 1,1142 p.

Andrei OŢETEA (editor), Istoria lumii în date, Bucureşti, E.E.R, 1969, 615 p.

Lucian  PREDESCU, Enciclopedia Cugetarea, Bucureşti, Cugetarea – Georgescu Delafras, 1940, 959 p.

Nicolae MIULESCU, Da. Ksa, God’s country, Milano, Editrice Nagard, 1976, 93 p.

93        Ion BUDAI-DELEANU, De originibus populorum Transylvaniae, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1991

Voi. 1,336 p.

Voi. 11,560 p.

94        . * * Chronicon pictum vindobonense,   ediţia română, Bucureşti, “Bucovina”, I.E. Torouţiu, 1937, 251 p.

GETICUS, La Dacie Hyperboréenne, Puiseaux, Ed. Pardes, 1987,134 p.

Martin OPITZ, Zlatna, Cumpăna dorului (traducere din germană), Bucureşti, Ed. Albatros, 1981, 126 p.

J.J. EHRLER, Banatul de la origini până acum (1774), Timişoara, Ed. Facla, 1982

Coriolan SUCIU, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1968,2 vol.

Iorgu IORDAN, Toponimie românească, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1963,581 p.

Francesco GRISELINI, Incercare de istorie politică şi naturală a Banatului, Timişoara, Ed. Facla, 1984, 336 p.

Albert DAUZAT, Les Noms de lieux, Paris, Librairie Delagrave, 1939,264 p.

Margareta Eleonora DOVGANIUC, Dicţionar de nume de familie româneşti (manuscris, în curs de definitivare)

© Fundatia Gandirea

Niciun material de pe site nu poate fi reprodus fara acceptul scris al Fundatiei si citarea sursei