GABRIEL GHEORGHE

Câte ceva despre caracterul ştiinţific

1.1 Sînt puţini filologii care nu-şi dau seama că lingvistica se găseşte într-un impas mortal. De 200 ani de când W. Jones (1786) a intuit şi a afirmat provenienţa sanscritei, elinei şi latinei dintr-o limbă-mamă, numeroase  minţi  strălucite  au încercat să reconstruiască această limbă-matcă, pe care au presupus-o dispărută, pornind de la “produsele” cărora le-ar fi dat naştere.

Toate eforturile au fost zadarnice: limba-mamă a rămas tot atât de necunos cută pe cât era cu 200 ani în urmă, ca şi cum lucrul nici n-ar fi început.

1.2   In paginile revistei “Getica” se vor prezenta fapte evidente; rezultate ale unor cercetări de necontestat, în limitele ştiin ţei, care vor arăta că intuiţia venerabililor “indo-europenişti” din sec. XVIII-XIX a fost falsă, că nu era nevoie ca “indo-europeana” să fie reconstruită. Dar, vorba Scripturii: “ochi au şi nu văd” (=Marcu 8/18).

“Indo-europeana” e un concept logic, nicidecum o limbă, lipsit de orice valoare funcţională, de comunicare, o prezumţie, un deziderat, neatins încă şi intangibil prin metodele de reconstrucţie aplicate în lingvistică.

De aceea, este cu totul regretabil că se găsesc “specialişti” care ignoră acest fapt elementar: că “indo-europeana” nu există, că-i o fantomă, inventată din nevoia de certitudine, un nume retroproiectat asu pra unor populaţii şi evenimente de acum 4000-5000 ani, fiind lipsită de cuminţenie referirea la această presupunere ca la o realitate (v. ref. 2 şi alte lucrări, atât româneşti cât şi străine).

1.3 Nu trebuie uitat că la modul în care a fost concepută până în prezent lingvistica nu a fost, nu este şi nu poate fi ştiinţă, în principal pentru că nu are legi proprii, nu are instrumente şi metode de lucru ştiin ţifice, univoce, general aplicabile, că mate ria ei are evoluţii aleatorii, ordonarea ei prin legi fiind imposibilă etc.

1.4    Această  constatare  a  noastră, făcută de multă vreme, a fost confirmată de Ancheta întreprinsă de UNESCO, publi cată sub titlul: “Tendances principales de la recherche dans les sciences sociales et humaines,”  Paris,  Mouton,  UNESCO, 1970, în cadrul căreia Claude Lévi-Strauss răspunde explicit şi, pentru “umanişti”, surprinzător:

“Autorul prezentului articol şi-a con sacrat întreaga sa viaţă practicii ştiinţelor sociale şi umaniste. Dar nu se simte deloc jenat să mărturisească că între acestea şi ştiinţele exacte şi naturale nu se poate simula o paritate veritabilă.

Unele sînt ştiinţe şi altele nu sînt. Dacă totuşi le desemnăm cu acelaşi ter men, o facem în virtutea unei ficţiuni semantice şi a unei speranţe filosofice care nu este confirmată încă.

In consecinţă, paralelismul implicat de cele două anchete, chiar numai la nivelul enunţului, mărturiseşte o viziune imaginară a realităţii“.

Remarcînd faptul că ştiinţele fizice sînt stabilite de multă vreme, în timp ce ştiinţele sociale şi umanistice “sînt încă în epoca lor preistorică” (ap. 3, p. 68, 69), mai departe, autorul nu face un mister din con vingerea sa: “faţă de ştiinţele exacte şi na turale, ştiinţele sociale sînt în postura de client, în timp ce ştiinţele umaniste aspiră să devină discipoli” (ap. 3, p. 70).

Astfel de constatări au ca punct de plecare adevărul că, în toată existenţa sa, lingvistica n-a făcut, în afară de operă de culegere, de adunare de fapte, de arhivă de limbă, din punct de vedere metodologic şi al mijloacelor de investigare nici un pas înainte, nu a stabilit nici un adevăr propriu, nu a determinat, o dată pentru totdeauna, originea unui singur cuvînt, din lexicul fundamental al oricărei limbi, astfel îneît discuţia să poată fi considerată închisă, iar acesta să poată fi considerat un martor, imuabil, al limbii primare a Eu ropei. De asemenea, nu a putut stabili nici o metodă după care să identifice un aseme nea cuvînt, astfel că lingvistica actuală, deşi încărunţită de vreme, este incapabilă să dea cea mai umilă idee despre obîrşia limbilor pe care le vorbim azi în Europa.

1.5 Până în prezent nu am asistat decît la o joacă, ca-n tenis.

De exemplu, pentru un cuvînt ca francezul

a. Borgne = chior, cel căruia îi lipseşte un ochi (7.1), care are o gaură în locul unui ochi, dicţionarele La rousse indică trei etimologii diferite:

—   împrumutat din germană (8)

—   origine nesigură (9)

—   origine necunoscută (10).

Deşi sînt editate în acelaşi timp (1965-1971), cele trei Larousseuri dau soluţii di ferite. Nici măcar sincronic, aceiaşi lingvişti nu pot găsi soluţii (de fapt: păreri) coincidente, care să dea aparenţa de adevăr.

Căutînd sursa germană reclamată (8), către care înclină şi Littré (7.1.) şi Bloch-Wartburg (5), n-am găsit decît un singur cuvînt care să poată fi invocat în această postură: bohren = a găuri, cu familia sa de cuvinte.

Pentru originea cuvîntului lor, etimologii germani nu pot propune decît o prezumtivă rădăcină “indo-europeană” *bhor/bher.

în numărul următor al revistei cititorul va găsi, demonstrată, odată pen tru totdeauna, originea acestei rădăcini şi, evident, şi a sutelor de cuvinte, cărora le-a dat naştere şi care figurează în toate lim bile europene.

In această situaţie sînt mii de cuvinte europene. Nu insistăm pentru a nu lungi acest articol dar vom reveni asupra mul tora din acestea. Oricum, în lingvistica eu ropeană domneşte o anarhie greu de împăcat cu veleităţile unei ştiinţe au tentice: pentru mii de cuvinte, lingviştii poporului A pretind că acestea au fost luate de la poporul B, în timp ce lingviştii poporului B susţin că ar fi vorba de împrumuturi de la poporul A.

Să ne referim la câteva exemple:

b.  Humour,   considerat   cuvînt   en glezesc   (mot   anglais),   de  către etimologii francezi (8, 6 + alţii cu corective), în timp ce cei din Anglia îl   consideră   “from   A.F.”,   din franceza veche (12).

Acelaşi joc se regăseşte, mai intens încă, între alte limbi. Exemple:

c. borcan, cuvînt de utilizare generală în   limba   română,  pe  care  unii lingvişti români îl reclamă ca pro venind din bg. burkan(13.1,14, 15, 16), este considerat de etimologii bulgari ca provenind din română (17, 18),  ceea  ce  este  uşor  de demonstrat.

Alţi etimologi (14, 19.1) socotesc cuvîntul românesc ca provenind din ma ghiarul borkancso (14), respectiv din bor (= vin) + kan(19.1), această ultimă pă rere fiind luată chiar în rîs de etimologii maghiari (20). Opinia lui Candrea (14) este fructul imaginaţiei, un astfel de cuvînt neexistând în limba maghiară, ci numai la secui, o populaţie din centrul României vorbind un dialect maghiar sau maghia rizat: “Borkan, la secui, din românescul borcan” (20).

d. Catrinţă, pe care lingviştii români îl consideră ca împrumutat din “ma ghiarul katrinca” (14, 15, 16), în timp ce colegii lor maghiari consi deră cuvîntul maghiar de origine română (21.2).

Nu este nevoie să extindem numărul exemplelor.

Am întîlnit sute de astfel de situaţii pe care noi le-am numit etimologii reciproce, joc de tenis sau balansoare.

In aceste numeroase “balansoare” în care este implicată româna, părerile lingviştilor străini sînt exacte, temeinice, lingviştii români înotând în eroare!

1.6 Se observă imediat că nu avem a face cu determinări ştiinţifice, ci cu păreri personale care pot fi oricând infirmate de alte păreri personale.

In  reviste şi lucrări lingvistice am găsit frecvent formulări de tipul: “credem că nu greşim prea mult dacă considerăm că…”. Am luat la întîmplare un număr din seria de care dispunem din “Studii şi Cercetări Lingvistice” (SCL) nr. 3/1985, în care pe două pagini, am găsit: “dacă admitem…”, “nu e de acceptat…”, “ne pare legitimă…” (p. 210) “nimic nu ne opreşte de a socoti că…”, “este semnalată de…, dar respinsă…”, “credem că trebuie expli cată…”, “pare a fi…”, “credem că poate fi încercat…”, “presupunem că…” (p. 211). Pe aceste pagini apare şi “indo-euro-peană…” ca limbă, total inacceptabil, cum am arătat mai sus.

Pe alte două pagini se află formulări asemănătoare: “e posibil însă ca…”, “admi te…” (3), “după cît se pare …”, “se consi deră…”, “se poate presupune că…” (p. 222), şi “nu ne îndoim că…”, “autorul de clară…”, “noi ne îndoim că…”, “par a fi…”, “este considerat că…”, “noi avem impresia că…”, “putem presupune că…” (p. 223), 14 formulări tipic lingvistice, pe două pagini. în total 23 de îndoieli, declaraţii, bănuieli “ştiinţifice” pe patru pagini de revistă (!!)

De aici rezultă cât adevăr ştiinţific cuprind aceste pagini, nu esenţial diferite de alte mii, zeci de mii de pagini de “studii” şi “cercetări” ligvistice.

Şi pe aceste ultime două pagini se vorbeşte de “indoeuropcana primitivă”, o obsesie, ca de o realitate, nu ca de o simplă presupunere.

1.7 Unul din cei mai paradoxali lingvişti, ieşeanul Alexandru Philippide, autor al unor etimologii puerile, la care ţinea foarte mult, poartă, într-o scrisoare datată 7 iulie 1894, cu romanistul german Hermann Suchier, o discuţie asupra eti mologiei, cuvîntului românescbălan = blond, cu părul alb (24.1, p. 109). Pro fesorul Suchier considera cuvîntul ca fiind străvechi. Replica lui Al. Philippide: “dacă ar fi un cuvînt străvechi ar fi trebuit să sune (de ce? — N. ns.) bălin, ori, mai bine (?) “bărin”, el fiind dispus să creadă că bălan ar fi un “product nou, un derivat român prin — an din vechiul slavonic belu (alb)”. Uita, desigur, eminentul lingvist de exis tenţa lat. bel(lus)-a,um = bun, frumos, drăguţ, graţios, delicat etc. de it. bel, beli’ (bello) = tot ce face impresie bună ochiu lui şi sufletului nostru (cum face culoarea albă. Nota ns.), ex.: bel mondo, bel tempo etc., de existenţa lui bel, cu acelaşi sens, în franceza veche etc. ca şi de existenţa rom. băl = blond (despre animale), alb pe tot corpul sau numai pe bot, rom. bălai, care intră şi în cîteva expresii populare etc.

Prof. Suchier (scrisoarea din 7 septembrie 1894) consideră cuvîntul de provenienţă gotică, şi-1 întreabă pe A.P. dacă “ar putea oare să provină din gotica veche” (24.2, p. 91).

La această întrebare, la 24 septembrie 1894 A.P. dă un răspuns tipic de lingvist: “Asupra lui bălan n-am ce să-ţi mai spun. Este unul din acel(e) cazuri unde două explicări se potrivesc tot atît de bine — în cazul de faţă a mea şi a dumitale — astfel că adevărul numai D(umne)zeu îl va fi ştiind” (sic!), 24.1, p. 111.

Din răspunsul lui AP. rezultă că se poate ca bălan să fie şi străvechi şi modern, şi gotic şi slav în acelaşi timp. Cam năbădăioasă ştiinţă.

Dacă adevărul e de resortul  lui Dumnezeu, de resortul lingvistului ce mai rămâne? Să confirme că şi 2×2 = 4 şi 2x 2 = 3 sînt adevăruri?

Şi atunci să se mai mire cineva cînd Lévi-Strauss spune fără echivoc că “ştiin ţele” umaniste nu sînt ştiinţe, că se găsesc în epoca lor preistorică?

1.8 Asupra lui Bălan, Al. Philippide revine în scrisoarea din 19 iulie 1895 către H. Suchier când, după lectura Iliadei, din care a aflat că pe calul lui Achile îl chema Balios, consideră pe bălan ca pe “un ele ment vechi traco-dac-pelasgic.” (24.1, p. 124).

Ce uşor se trece de la “product nou, de provenienţă slavă, la vechi traco-dac-pe lasgic”, care se pierde în nedefinitul timpului, când despre slavi nu se auzise încă. Şi aceasta numai în urma unei schimbări de dispoziţie, a unei cărţi lectu ra te etc. Aşa se poate trece de la un partid politic la altul, de la o religie la alta, dar în ştiinţă nu e de admis.

1.9 Philippide are meritul de a reuşi uneori să fie şi caustic la adresa breslei din care face parte, chiar autocritic. în scrisoa rea adresată tot lui Hermann Suchier la 28 mai 1895, se revoltă împotriva munţilor de prostie lingvistică publicată. “La apariţia fiecărui nou volum strigăm: Ťaflăm cu plăcere că celebrul   scriitor cutare a publicat faimoasa operă cutareť, iar în fundul sufletului oftăm: Ťvai, încă o prostie de înghiţit!ť. Unde ne vom opri în această nebunească zvîrlire cu capul în jos în ştiinţă? Ştiinţă? Buimăceală şi năuceală ar fi cuvintele potrivite! Ce bine ar fi ca, după ce vom fi scăpat de acest năcaz fără scop, să ne odihnim undeva pe malurile vreunei Lethe în niscai cîmpi elizei şi să ne hrănim acolo din ADEVĂRUL pe care ZADAR NIC l-am CĂUTAT pe PĂMÎNT (subl. ns.). Această filosofie pe mine nu mă părăseşte niciodată şi, fără să fiu Socrat, mă îngrozesc tot mai tare de propria mea prostie” (24.1, p. 122).

Qui habet aures audiendi, intellegat.

1.10 Coroborînd astfel de constatări cu mărturisirile lui Cl. Lévi-Strauss se im pune aproape de la sine concluzia că ling vistica este o “ştiinţă” a părerilor personale, a ideilor unor inşi despre cutare sau cutare detaliu, idei care se infirmă, se reiau şi se combat periodic, pentru că tot nu sînt menite să ducă la ceva pozitiv, la sporirea cunoaşterii, doar pentru “aflarea-n treabă ca metodă de lucru” (ca să folosim o formulă a regretatului Petre Ţuţea) în lingvistică.

Or, “din simple Idei un om — ceea ce e valabil pentru orice întreprindere umană (Nota ns.)—s-ar îmbogăţi tot atît de puţin în cunoştinţe ca şi un negustor în averea lui, care, voind să-şi amelioreze situaţia, ar adăuga cîteva zerouri în registrul lui de casă” (23, p. 481).

Nota lui Kant vine ca o mănuşă pe activitatea desfăşurată de lingvişti şi explică falimentul lingvisticii.

Defect de înţelegere?

Incercînd să stabilească perspective de viitor, Cl. Lévi-Strauss îşi dezvăluie o lipsă de luciditate teoretică care ne-a pus pe gânduri şi care ar putea fi cauza situaţiilor pe care le înregistrăm, dacă şi lingviştii gândesc asemănător.

Zice Lévi-Strauss (ap. 3, p. 69) că lingvistica se profilează la orizont pentru a ajunge “pe picior de egalitate cu ştiinţele exacte şi naturale”, şi aceasta pentru trei motive (2.1,2.2,2.3).

2.1 “Lingvistica posedă un obiect universal, care este limbajul articulat, de care nici un grup uman nu se poate lipsi”.

2.1.1 Aprecierea este sentimentală şi nu are tangenţe cu premiza pusă iniţial. De ce? Pentru că nu se poate studia limbajul articulat, în general, decit prin intermediul unor aspecte particulare ale acestuia, limbile naţionale, iar acestea constituie o colectivitate eterogenă: o limbă are mii de ani vechime, altele au aspect modern, unele sînt naturale şi populare (sînt creaţii ale poporului care le foloseşte) altele sînt artificiale (apărute în forma în care le cunoaştem în urma intervenţiei unor oameni instruiţi, care s-au crezut îndreptăţiţi să se substituie poporului şi să-i spună ce e rău şi ce e bine — pe ce criteriu? — din ce-a făcut sau a păstrat şi transmis, mii de ani, chiar poporul, pe care ei, grămăticii, poeţii, prelaţii, regii, politicienii etc. s-au crezut investiţi — de cine?—să-1 corecteze şi să-1 înveţe ceea ce el i-a învăţat pe ei), unele sînt mai evolua te, altele mai rudimentare, unele sînt scri se, altele numai vorbite etc.

2.1.2  Studierea limbajului în general nu se poate face decît pe baza limbii strînse în dicţionare. Dar, pe de o parte, unele limbi n-au dicţionare, iar, pe de altă parte, dicţionarele nu sint unitare şi nici com plete, nu înregistrează în totalitate limba vorbită, nu sînt alcătuite de acelaşi om, în acelaşi moment, ca să dea garanţia unei comparabilităţi eficace, nu conţin toate sensurile cuvintelor, nici toate expresiile şi locuţiunile fiecărei limbi în parte. Chiar dacă inventarele limbilor naţionale ar fi  făcute în acelaşi moment (ceea ce-i im­posibil) nu ar reflecta limbile în acelaşi stadiu al evoluţiei lor etc. etc.

2.1.3 In altă ordine de idei, pentru existenţa unei ştiinţe, nu-i suficientă de  limitarea unui domeniu propriu, această condiţie este necesară, nu şi suficientă.

Ca să poată exista, o ştiinţă are neapărat nevoie de legi proprii, care în lingvistică nu se întrevăd.

In fond,

“les lois sont de rapports nécessaires issus de la nature des choses” (Montesquieu),

dar, ca sa poata fi formulate legi specifice, in orice ştiinţă, sînt necesare regularitatea, repetabilitatea, reproductibilitatea şi con­stanţa fenomenelor cuprinse în domeniul acesteia.

Deoarece faptele şi fenomenele ling vistice nu dispun de atributele de mai sus nu se pot formula legi ale lingvisticii şi, ca atare, aceasta nu poate deveni ştiinţă, în modul cum este înţeleasă şi practicată în prezent.

2.1.4  In ştiinţă se pot face, prin calcul, previziuni, aproape totdeauna ratificate de realitate. Le Verrier (1846) a prevăzut, prin calcul, existenţa planetei Neptun, despre care se zice că a fost descoperită “în  vîrful peniţei”, previziune confirmată, cu luneta, în acelaşi an, de J.G. Galle; Dirac a prevăzut, teoretic, existenţa pozitronului, confirmată ulterior, în 1932, de CD. An derson etc.

Aşa ceva nu este posibil în lingvistică, pentru că totul se desfăşoară la întâmplare. Atât în limbile populare, neconstrînse prin şcoală, mass-media etc să rămînă în tipare fixe, cât şi în cele culte, literare, ţinute între stănoage de către lingvişti, previziunile nu sînt posibile.

2.1.5 Nici măcar despre un cuvînt, nu despre o limbă, şi cu atât mai puţin despre “limbajul  articulat”,  nimeni  nu  poate spune nimic, nici în ce priveşte originea, nici în privinţa evoluţiei sale, nimic despre interdependenţele sale, care, în limbile europene, cu excepţia României, nici nu există.

“…les mots français ne se groupent gučre en familles… L’isolement est l’état normal du mot français… il faut se reporter au latin pour comprendre les rapports que soutiennent entre eux les mots français… En somme, le vocabulaire français est un vocabulaire intellectuel dont le latin écrit a fourni la plus grande part..; le français est par essence une langue de civilisation… Sans la masse des emprunts au latin écrit, le vocabulaire français serait mal fait pour les choses de l’esprit” (Meillet, ap. 5, p. XV, XVI).

Mărturia lui Antoine Maillet, o somi tate a lingvisticii franceze şi universale, este foarte preţioasă şi dovedeşte că, pe lângă mulţimea de protocronişti, există în Franţa şi oameni lucizi. Spunem aceasta pentru că protocronismul, boala copilăriei unei culturi, foarte dens în Franţa, mai ales în secolele anterioare, nu este general. Există destui francezi care- şi dau seama la ce harababură s-a ajuns, ce monstruozitate lingvistică s-a obţinut prin ordonanţe ale regilor, prin norme stabilite de poeţi, de sacerdoţi, de aristocraţi etc., prin acest eli tism guvernator al limbii, această ocară adusă de cei puţini celor mulţi.

Constatări asemănătoare fac şi alţi erudiţi savanţi francezi, printre care celebrul Ferdinand Brunot, în Histoire de la langue française des origines ŕ 1900, tome I, Paris, 1924, p. 515-517.

Pentru câteva adevăruri despre aceste acţiuni nefaste asupra limbii franceze şi asupra rezultatelor la care s-a ajuns, a se vedea şi Gabriel Gheorghe, în Revista de Etnografie şi Folclor nr. 4/1988, p. 366-368, dar şi articolul nostru: în vechime, Franţa a fost Românofonă.

Realitatea pe care Maillet o exprimă justifică şi ea de ce lingvistica nu poate aspira să devină ştiinţă: lipsa de identitate a majorităţii limbilor, absenţa unor clase de fenomene sau fapte din interdependen ţa cărora să se poată deduce relaţii, absenţa oricăror regularităţi, repetabilităţi, a ori cărei constante ale unor colectivităţi omo gene de fapte de limbă.

2.1.6 Dar, ceea ce este fundamental realitate peste care umaniştii trec cu uşu rinţă, este absenţa, în lingvistică, a oricărei posibilităţi de a apela la experiment.

Din teoria cunoaşterii, căile pentru cercetarea şi determinarea realităţii, pen tru realizarea cunoaşterii, sînt (în afara mirării universale, zisă şi aristotelică):

a. Observaţia =    contactul nemijlocit intre subiectul   observator şi obiectul observat;

b. Experimentul = situarea    arbitrară    în condiţiile fenomenului ca fruct al unui act de voliţie;

c. Raţionamentul = interpretarea   datelor observate şi  experimen tate şi formularea lor  teoretică.

Numai cu observaţia nu se ajunge la cunoaştere, ci, cel mult, la recunoaştere: îţi recunoşti casa, nevasta, vecinii etc., doar atât.

Prin observaţie s-au obţinut “adevăru rile” clasice: 1) soarele se-nvîrteşte în jurul pământului; 2) obiectele grele cad mai re pede (cu viteze mai mari) ca cele uşoare (Aristotel); 3) luna şi soarele sînt mai mari ca stelele etc.

Experienţa este mama adevărului. Cum am mai spus, nu există experienţă, nu există ştiinţă.

Iată pentru ce nu pot deveni ştiinţe, în adevăratul înţeles al cuvîntului, nici ling vistica, nici istoria şi nici celelalte “ştiinţe” umaniste.

2.2 Cl. Lévi-Strauss continuă cu “ar gumentul”: “metoda sa (a lingvisticii, Nota ns.) este omogenă; cu alte cuvinte, rămâne aceeaşi, oricare ar fi limba particulară la care se aplică: modernă sau arhaică, primitivă sau civilizată” (ap. 3, p. 69).

2.2.1 Nu ştim la ce “metodă” s-a gîndit Lévi-Strauss, care ar putea fi acea metodă care 1-a fascinat pe eminentul antropolog şi om de cultură. Oricum, după afirmaţia lui, “metoda” ar părea să fie generală, universală, în nici un caz omogenă.

2.2.2 Cu toate acestea, după modesta noastră părere, nu metoda trebuie să fie omogenă, un astfel de atribut nu este de revendicat unei metode care e de ajuns să fie eficace, să dea rezultate satisfăcătoare. în schimb, colectivitatea, populaţia, mulţimea fapte-lor de limbă supuse cercetării cu necesitate trebuie să fie omogenă pentru a sconta rezultate valabile, reproductibile şi repetabile.

Este evident că lingvistica, istoria etc. nu dispun de mulţimi de fapte omogene, pentru a detaşa din ele eşantioane reprezentative, astfel încît oricare alt eşantion şi chiar toată colectivitatea să furnizeze rezultate similare la orice repetare a experimentului.

Este regretabil că aceste aspecte ele mentare scapă unor erudiţi care vor să dea certificate de ştiinţă unor alcătuiri greu de definit.

2.3 Al treilea “argument” al lui Lévi-Strauss sună astfel: “această metodă se bazează pe câteva principii fundamentale cu care specialiştii sînt unanimi (??) traducere, credem, defectuoas㠗 Nota ns., — în pofida diferenţelor secundare — care-să-i recunoască validitatea”.

2.3.1 Această afirmaţie a unui aşa de mare om de cultură ne-a dezamăgit. în vecii vecilor nu se va putea constitui o disciplină ştiinţifică prin acord majoritar sau unanim.

In ştiinţă nimeni nu se îngrijeşte de acordul colegilor săi de breaslă, ci de demonstrarea riguroasă, de necontestat, a adevărului sau teoriei enunţate. Acordul, neacordul, sau chiar împotrivirea specia liştilor sînt aspecte fără importanţă pentru adevărul pe care-1 slujeşte ştiinţa. Nu numărul adepţilor, ca în religie sau în poli tică, este hotărî tor în stabilirea valorii unei descoperiri ştiinţifice, ci cantitatea de adevăr pe care-1 conţine. Unul singur poate înlătura mulţimi de specialişti, dacă el este depozitarul adevărului şi demon­strează aceasta. în istoria ştiinţei se cunosc numeroase cazuri cind unul singur a avut dreptate, a învins datorită valorii axiolo gice a punctului de vedere exprimat, a teoriei formulate, faţă de adversitatea sau neaderenţa multora.

2.3.2 Un exemplu, clasic, ni se pare ilustrativ: Galileo Galilei, unul din fon datorii metodei experimentale, argu mentează şi susţine, împotriva a numeroşi adversari, vestita teorie a lui Copernic, expusă în De revolutionibus orbium caelestium (1543), pe care Sfintul Oficiu o condamnase (1616).

Este chinuit, condamnat la o absurdă retractare în faţa celor mulţi şi puternici, dar adevărul rămâne de partea lui, deşi s-a găsit singur în faţa Tribunalului inchizito rial al Sfintului Oficiu al Bisericii catolice.

Cazuri ca al lui Galileo nu sînt puţine în ştiinţă, dar nu prezentarea unor astfel de situaţii ne preocupă.

Am voit numai să învederăm că numărul adepţilor nu joacă nici un rol în ştiinţă, unde numai forţa argumentelor contează, că raţiunile lui Lévi-Strauss nu ne-au convins câtuşi de puţin că lingvistica ar putea ajunge ştiinţă prin “metodă omogenă” şi “acord unanim.”

SAREA, criteriu pentru regândirea Istoriei

3.1 în lucrările istoricilor, lingviştilor etc., se constată că diverse “popoare” din trecut sînt plimbate, fără restricţii, pe har ta globului, fără preocuparea de a stabili, în prealabil, dacă spaţiile geografice res pective puteau asigura, la momentul isto ric în discuţie, minimul de condiţii de existenţă, pentru oameni şi animalele lor.

Uneori se iau în considerare, dacă se iau, în mod cu totul superficial, condiţiile climatice din prezent şi se retroproiectează viziunea şi teoriile momentului con temporan asupra epocilor trecute. Aşa s-a ajuns, în unele cazuri, ca agricultura să fie descoperită în soluri îngheţate, sau, direct, pe gheaţă, ceea ce, dintru început, plasează totul în pură închipuire.

3.2 Numai cu titlu de exemplu, celebrul Max Müller scrie:

“…il existait un petit clan d’aryas établis probablement SUR  LE  PLUS  HAUT  PLATEAU  DE L’ASIE  CENTRALE  (subi, ns.) et parlant un language qui n’était encore ni le sanscrit, ni le grec, ni l’allemand, mais qui contenait les germes de tous ces dialectes. Ces Aryas étaient AGRICULTEURS (subi, ns.) et étaient déjŕ parvenus ŕ un certain degré de civilisation” (61, p. 269)

Deci, agricultură pe cel mai înalt platou al  Asiei …

Iată şi altă sursă:

“Un savant tel que Lenormand pouvait écrire sans soulever de protestations Ťce plateau de Pamir est éminemment propre ŕ nourrir des populations primitives encore ŕ l’état pastoral, puisqu’il leur offre tout ce qui est nécessaire ŕ leur existence: habitation, nourriture et combustible, et cela ŕ une hauteur au dessus de la mer oů l’on ne rencontre partout ailleurs que des neiges éternellesť” (ap. 37, p. 15).

Nu mai cităm şi alţi autori care cred şi scriu asemănător.

Rostul acestor citări este numai acela de a arăta că astfel de nepotriviri funda mentale, scrise şi răspîndite chiar de savanţi iluştri, sint cât se poate de reale şi, din păcate, numeroase.

Când expediţii ştiinţifice au explorat acest “habitat primitiv al arienilor” situat la câteva mii de metri altitudine l-au descris astfel: (M. de Poncins, 1879 care intrase în platou, prin pasul Kizil-Hart, situat la 4530 m deasupra nivelului mării):

’Je  ne sais pas pourquoi les mots du début de l’Enfer du Dante me reviennent ŕ la mémoire: ŤAbandonnez toute espérance, vous qui entrezť. Quelque idée que l’on ait de la désolation, du désert et de l’aridité, la vue du Kizil-Hart dépasse toute attente… Nulle part il n’y a trace de vie. Les rivičres coulent cependant dans cette plaine, mais n’arrosent que des terres dénudées, du sable et des pierres; on croirait ętre le seul ŕ avoir jamais vu cet immense pays maudit, mais les ossements blanchis qui jalonnent la direction ŕ suivre sont lŕ pour attester que d’autres ont déjŕ passé. C’est un ensemble gris, uniforme, monotone, sauvage, sur lequel plane le grand silence des hauts plateaux déserts”‘ (37, p. 15).

Alţi cercetători (Sven-Heddin, Capus et al.) arată că “zăpada persistă cel puţin şapte luni pe an”, “că s-au înregistrat tem peraturi de -34° la -38° C în timpul nopţii, în aprilie” (ibid, p. 16).

“Il ne se passe presque pas de jour sans gelée, sauf peut-ętre pendant deux semaines en juillet. Il regčle ŕ -17° C dčs le commencement d’aoiit” (ibid… p. 18).

Este adevărat că azi o colectivitate umană, redusă numericeşte, poate trăi şi pe o banchiză, fiind aprovizionată, cu cele necesare vieţii, cu helicopterul. Dar, cu 4000-5000 ani în urmă nu se mai poate discuta în aceşti termeni. Adică, grupele de oameni care roiau din spaţiul matcă nu se puteau depărta de acesta şi nu se puteau stabili decât pînă la limita unde natura le asigura cele necesare conservării şi reproducerii funcţiilor fiziologice ale or ganismului oamenilor şi animalelor lor.

3.3 Este falsă părerea lui S. Feist “că răspândirea limbilor nu se produce ase meni plantelor, după condiţii climatice, ci în funcţie de factori sociali şi culturali” (ap. ref. 2, p. 348), pentru că, în ce priveşte trecutul omenirii, existenţa fizică (!) a grupurilor de oameni, saudispariţia lor, deci şi a limbii pe care o vorbeau, depindea, nu de factori sociali şi culturali, ca astăzi, ci de asigurarea, într-un spaţiu geografic dat, a condiţiilor naturale ne cesare desfăşurării funcţiilor fiziologice minimale ale organismului uman şi ale animalelor lor.

Reprezintă, credem, o aberaţie “ştiin ţifică”, afirmaţia lui V. Hehn (Das Salz, 1873) privind “absenţa numelui indo-european pentru sare, dobîndit de ramurile europene după migraţia din Asia” (ap. ref. 2, p. 344) cu concluzia că

” les Aryens n’ont pas connu le sel avant leur séparation” (ap. 2, p. 54).

3.4 Astfel de afirmaţii, destul de răs-pîndite (v. şi ref. 37, passim), omit un fapt esenţial, pe care nici lingviştii, nici istoricii, nici arheologii, nici etnologii etc. nu-1 bănuiesc măcar, pentru că, deşi hotărîtor, este cu totul în, afara specialităţii lor.

Anume, că nici un mamifer nu poate trăi fără sare. în curtea oricărui ţăran se găsea un bulgăre de sare, şi, cum se-ntor-ceau de la păscut, vacile lingeau bolovanul de sare. Cînd plecau în transhumantă cu oile, la iernatic, ciobanii transportau pe măgăruşi sare care să le ajungă pentru ani male până-n primăvară. în contractele, încheiate încă pe răboj, cei care dădeau oile la stână, în munte, aveau obligaţia de a duce, la date fixate, mălai şi sare.

Capra cu trei iezi aducea, de la tîrg, “drob de sare la spinare”. Pădurarii or ganizează sărării în păduri, ca să nu moară animalele ocrotite. Homer numeşte sarea divină, probabil că, din experienţă, ştiau că este indispensabilă vieţii. Zeiţa Mării (purtătoare de sare) se numea Salacia (Varro, De lingua latina CV §87). Ostaşii Romei primeau soldele în sare (sal, is, v. şi neutrul arhaic sale) de unde a rămas cuvîntul salariu (fr. salaire, engl. salary). Pînă la deschiderea de mine de adîncime, sarea era rară şi scumpă. De aici expresia, “dacă se varsă sare iese ceartă“.

3.5 In străvechea tradiţie românească, oaspeţii stimaţi erau şi sînt primiţi, în semn de bun venit, cu pâine şi sare, care erau considerate sfinte, daruri ale zeilor. In acest caz, pâinea şi sarea, care reprezintă condiţiile minimale de existenţă, erau simboluri ale alimentaţiei şi ospitalităţii.

3.6 Atragem atenţia că unele comen tarii şi păreri ale învăţaţilor occidentali trebuie privite cu rezerve, mai ales asupra înţelegerii diverselor practici populare, milenare, pe care occidentul le-a îngropat şi uitat de mult.

Comentînd expresia lui Horaţiu: panis cum sale (pâine cu sare) Quicherat (Dictionnaire latin-français) scrie: “ali ment de pauvres gens” (aliment al oamenilor săraci), probînd o neînţelegere care deformează sensul expresiei.

3.7 “Le SEL est ABSOLUMENT INDISPENSABLE ŕ la vie physiologique de l’homme (subi, ns.)- Le sang en renferme env. 5 g paţ litre, soit, en tout 30 g chez l’adulte. A cette quantité, il faut ajouter le sel contenu dans toutes les sérosités, lymphes, plasma, de telle sorte que le total du CHLORURE de SODIUM CONTENU dans L’ORGANISME de l’adulte doit ętre voisin de 100 g” (29, p. 5).

3.8 Necesarul minim de sare (33, p. 375,376) este evaluat astfel: 1 g/zi la copii sub 1 an, 10 g/zi la cei între 1 şi 14 ani, 25 g la adulţi, la muncă uşoară, şi 35 g/zi la muncă grea, în zona temperată.

Cifrele medii de consum de sare variază de la ţară la ţară. în practică rezultă o cantitate medie de cea. 7,5 kg/an, per soană.

Pentru animale sînt necesare: 10-30 g/zi vacă care dă lapte (în ultima vreme se preferă furajele sărate), 7-15 g/zi oaie, 5-10 g/zi porc.

Industria alimentară foloseşte: 2-2,5% sare la unt şi margarina, 1,75-3,25% la brânzeturi, 1,5-2% la legume conservate, 3-20% la legume murate, 2-6% la mezeluri şi carne conservată, 10-30% pen tru conservarea peştelui.

Din cifrele de mai sus rezultă că pentru existenţa fizică (!) a oricărui grup uman sînt indispensabile mari cantităţi de sare_x

In caz de pierdere a sării (prin tran spiraţie abundentă, diaree etc) organismul îşi pierde vigoarea, iar la o diminuare mai serioasă a cantităţii de sare organismul moare. Aceste fapte sînt bine cunoscute de către fiziologi şi nu este cazul să insistăm asupra lor.

3.9 Afirmaţiile pe care le-am citat mai sus, privitoare la descoperirea SĂRII de către o populaţie numai de la un anumit moment al existenţei sale (v. §3.3) con stituie erori “ştiinţifice” fundamentale şi se datoresc deficitului de cunoaştere al epocilor anterioare.

Corectarea “cunoştinţelor” stabilite fără luarea în considerare măcar a rolului determinant al sării, în fiziologie, în men ţinerea vieţii organismului mamiferelor superioare, este imperios necesară pentru ca istoria să iasă din jocul aparenţelor, din plasa de iluzii în care se găseşte prinsă.

NU EXISTA SARE, NU EXISTA VIAŢĂ, cei puţin la mamiferele superioa re. Ca un corolar, ÎNCEPUTURILE SOCIETĂŢII UMANE NU AU PUTUT AVEA LOC DECÂT ÎNTR-O ZONĂ CARE OFEREA CONDIŢII UŞOARE DE EXISTENŢĂ, DE ZĂMISLIRE, CONSER-VARE ŞI DEZVOLTARE A TRAIULUI ACES-TUI MAMIFER com plicat şi neliniştit: omul.

Printre aceste condiţii vitale, un rol decisiv 1-a avut prezenţa SĂRII la supra faţa solului, uşor de obţinut.

3.10 Este unul din motivele im portante  care  obligă  la  reformarea şi reformularea unora dintre “ştiinţele” umaniste moştenite de la antecesori, în primul rînd a istoriei, lingvisticii şi istoriei culturii şi civilizaţiei.

Fără o analiza pluridisciplinară nu se poate ajunge la adevăr, iar dacă cca. 95% din cunoştinţele dobândite în întreaga istorie a societăţii umane sînt obţinute de savanţi încă în viaţă sau dispăruţi de curând, rezultă cu claritate de ce cu noştinţele epocilor anterioare, care n-au beneficiat de descoperirile din ultimii cea. 50 ani, vor trebui supuse revizuirii plu ridisciplinare, prin elementele, metodele şi tehnicile de care dispune astăzi ştiinţa.

3.11 Să ne fie îngăduit să punctăm numai cîteva aspecte legate de rolul hotărîtor al sării în viaţa oamenilor şi ani malelor.

3.11.1  Sarea se găseşte în cantitate în destulătoare pe glob, resursele fiind evalu ate la cca 1. 10¹⁵t, dar este inegal răspân dită. Asia este continentul cel mai defavo rizat, în timp ce Europa dispune de cele mai bogate zăcăminte.

Este probabil motivul pentru care civilizaţia a apărut şi s-a dezvoltat în Europa.

3.11.2 Intre toate zonele lumii, Spaţiul Carpatic se bucură de cea mai mare densi tate de resurse: peste  300 masive de sare, de calitate deosebită, uşor de exploatat, unele fiind chiar la suprafaţa solului, sub forma de munţi de sare (maluri de sare).

In afara acestor peste 300 masive de sare, situate pe ambele versante ale lan ţului Carpaţilor, în Spaţiul Românesc se mai găsesc: peste 3000 izvoare sărate (Dr. I.P. Voiteşti, 1920) şi numeroase lacuri sărate (Amara, Razelm, Lacul Sărat etc.).

3.11.3 In producţia mondială de sare, Europa asigură cca. 40%, SUA 35%, iar Asia 20%.. România   are  o   producţie medie, în 1979, pe cap de locuitor de cca. 211 kg, în timp ce media în lume este de cca. 38,2 kg (32).

3.11.4 In aria Culturii Cucuteni (mileniul IV î.e.n.), între aşezările neo litice de la Tîrpeşti şi Ţolici, în pădurea Ţoliciului, s-au descoperit cîteva izvoare de apă sărată, cunoscute şi folosite încă din Precucuteni III (40). Tot în cadrul Culturii Cucuteni, dar şi în acel al Culturii Criş (cca. 5000 î.e.n.) s-au făcut descoperiri asemănătoare (41, 42).

3.11.5 Cultura Schela Cladovei – Lepenski Vir (epipaleolitic), zonă locuită în intervalul dintre mileniile XIII şi VI î.e.n.,   situată   pe   ambele   maluri   ale Dunării, la Porţile de Fier, având o climă dulce, cu trăsături submediteraneene, este cea dintâi în care s-au creat aşezăminte omeneşti sedentare.

Intr-adevăr, descoperirile de la Porţile de Fier au, pentru istoria comunităţilor preistorice, o importanţă unică, acestea fi ind cele mai vechi aşezări din cele cunos cute până la ora actuală, în ele practicîndu-se înhumarea în apropierea locuinţei, sau direct sub podeaua locuinţei (43).

In articolul citat, autorii nu men ţionează prezenţa unor surse de sare. Deoarece noi considerăm că nici o aşezare umană nu poate fiinţa fără surse de sare, sau o modalitate sigură de aprovizionare cu sare, i-am solicitat lămuriri Dr. Vasile Boroneanţ, unul din autori.

La 22 aprilie 1992, d-sa ne-a confirmat că la Schela Cladovei există izvoare de apă sărată şi sulfuroasă, că în prezent func ţionează, în această localitate, o staţiune de tratament balnear.

Herodot (Cartea IV, §CLXXXI-CLXXXV) menţionează diverse grupuri de oameni care sălăşluiesc în jurul unor  dealuri de sare.

3.11.6 Din cele de mai sus rezultă că şi cele mai vechi aşezări sedentare cunoscute se găseau lângă surse de sare. Aşezări de părtate de surse naturale de sare nu s-au putut stabili decât după organizarea dru murilor sării şi asigurarea aprovizionării continui cu sare. Din Carpaţi, drumurile sării porneau spre nord, spre vest, spre sud, spre est, zonele adiacente fiind alimentate cu sare, cum se va arăta, din Cetatea Car patică şi din zonele pericarpatice. Spre vest, spre Câmpia Panonică, sarea se trans porta, din vechime, şi cu plutele, pe rîul Mureş. De la Uioara (Ocna Mureş) dru mul pe uscat ajungea la Alba Iulia, de unde continua transportul cu plutele, pe Mureş, la Dobra (Sugag) funcţionând o vamă a sării.

Pentru cîteva vechi “drumuri ale sării” au “drumuri ale sărarilor” v. şi ref. 44.

Să cităm două referinţe din ultimele secole.

a. “în ţinutul Bacăului… sînt zăcămin te de sare foarte mari, numite de locuitori ocne. Acolo nu este nevoie de nici o operaţie de curăţire a sării:
dacă dai la o parte pământul, unul sau doi coţi adâncime, găseşti o SARE     FOARTE     CURATĂ, STRĂVEZIE CA UN CRISTAL
SAU    CA  PORFIRUL,    NEAVÂND ÎNTR-ÎNSA NICI UN FEL DE  PĂRTICELE DE  PĂMÎNT (subi. ns.). Şi aceste ocne nu se
sfârşesc niciodată” (46, p. 103), realitate consemnată şi de străinii care au trecut prin Ţările Române (ibid., p. 106, nota 9).

b.      “La 1445, vorbind cu un cruciat, Vlad Dracul spunea câte pietre de sare a cheltuit Mircea, tatăl lui, ca să  facă cetatea: PIETRELE DE SARE (subl.ns.) erau un articol de export în Peninsula Balcanică, un fel de monedă” (45, p. 74).

După diverse surse din ultimele veacuri, sarea carpatică ajungea în spaţiile care astăzi se numesc: Moravia, Polonia, Rusia, Ucraina, Turcia, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, Ungaria etc.

3.12 Numeroase documente atestă această realitate deosebit de importantă, neglijată însă de istorici. Existenţa sării la suprafaţa solului a făcut ca încă din străvechime umanitatea istorică şi preisto rică să se învîrtească ca în preajma unei plăci magnetice în jurul Spaţiului Car patic, ca aici să se formeze acel foarte dis cutat leagăn primitiv al Arienilor, încă în neolitic.

3.13 Unele mişcări migratorii, chiar bătălii sângeroase din trecutul umanităţii au fost cauzate de nevoia de sare (v. pentru Paleolitic  revista   italiană   Quaternaria, număr care nu ne-a fost la îndemână pentru a fi citat exact, ref. 44, p. 85 etc.).

3.14 Pe   lîngă  sare,  o  agricultură străveche, pe un sol propice, despre care vorbesc mulţi autori antici, medievali şi moderni, dintre care vom  cita, spre ilustrare, doar două referinţe.

a. “Regiunea este foarte fertilă…, foarte bogată în vin…, în cereale, în fier, în marmură, în sare, mai ales cea de munte, şi în toate lucrurile pe care le cere practica vieţii celei mai îndestulate“.

Referitor la Turda: “este atît de renumită în saline, încît cu greu poţi găsi o localitate asemănătoare în tot orientul. Acolo se găseşte cu împuternicire regală prefectul camerelor sării şi, din saline, de obicei cea mai mare parte din venit se atri buie regilor Ungariei, chiar cu acest nume, venit care, putem ghici uşor, că nu este mic, fiindcă de aci este alimentată aproape întreaga Transilvanie, şi de aci este dusă şi transportată sarea la Buda şi în alte multe locuri străine, nu fără mare avantaj pentru palatul regal”(47).

b. “Care este partea de lume în care-şi arc locul Ţara Românească se poate vedea chiar din rodnicia aproape de necrezut apământului, iar cele de folos hranei şi îmbrăcăminţii oamenilor se află din belşug, prin mila Ziditorului, care îndestulare vru s-o dovedească pe vremuri împăratul Traian, cu un ban pe care era bătut: “Belşugul Dacici” (Abundentia Daciae)… “Cerul este aici foarte blând, pământul potrivit pentru ‘Creşterea a tot soiul de poajne şi aşa de mănos că-şi hrăneşte locuitorii aproape fără nici o osteneală (subi, ns.), de poate ajuta cu roadele sale şi părţile învecinate, la nevoie, în vreme de foamete, ori alte greutăţi” etc. (48, p. 41) (Traducerea textului latin : Prof. David Popescu).

3.15 Arheologia arată existenţa în Spaţiul Carpatic a unei agriculturi arhaice, pe care n-o omit numeroşi autori antici. Determinări făcute în 40 staţiuni arheologice cercetate au evidenţiat aceas tă realitate. In groapa unei locuinţe de la Sucidava-Celei, datată la 4225 ą 60 B.P. (Bln. 2014) s-a găsit pâine carbonizată în care se aflau 22 seminţe de orz (Hordeum vulgare), 3 seminţe de măcriş (Rumex crispus) şi o sămînţă de in (Linum usitatisimum), 39, p. 171.

Frecvent, s-au găsit în diverse staţiuni, în afara plantelor amintite: linte (Lens  esculenta), Iubiţ (Camelina sativa), ghindă (Quercus sp.) carbonizată împreună cu vertebre de peşte, grâu (Triticum dicocum), într-o singură groapă 10 kg. seminţe carbonizate, secară (Secale cereale), bob, mazăre, măzăriche, lobodă, mac, drăgaică sau sînziană, viţă de vie etc. (39, passim et al.), ceea ce dovedeşte că numeroase plan te folosite şi azi erau cunoscute şi utilizate cu milenii în urmă, în Spaţiul Carpatic.

3.16   Prezenţa pădurilor pe cea. 70% din suprafa-ţă, deci lemn la îndemână şi vânat bogat, o reţea hidrografică suficient de densă care furniza peşte şi posibilităţi pentru grădinărit, apă bună de băut pe tot spaţiul, izvoare de ape minerale etc. arată că Spaţiul Carpatic oferea condiţii de existenţă superioare oricărei alte zone din Europa.

3.17  Este regretabil şi surprinzător că nu s-a obser-vat de către istorici că nu există “popor” antic care să nu fi trecut prin, să nu fi locuit temporar în, sau să nu fi venit în legătură cu Spaţiul Carpatic.

Cititorul este rugat să revadă §3.2 în comparaţie cu §3.12 – 3.16şi nu-i va fi greu să observe ce mare-i distanţa dintre reali tate şi ceea ce s-a crezut (poate se mai crede) şi s-a scris de către istorici şi ling vişti, să identifice el însuşi adevărul.

De unde se vede, a câta oară?, că faptul că un lucru e scris nu înseamnă deloc că el este şi adevărat. Prezentul articol probează că mai mult dimpotrivă: noiane de lucruri scrise se dovedesc a fi simple serii de erori, unele încărcate de consecinţe.

S-au propus ca leagăn al Arienilor (aşa-zişii indoeuropeni) zone care în timpul ultimei glaciaţii Wiirm, încheiată în jur de 10000 î.e.n., au fost sub gheaţă, iar tocmai spaţiul care oferea condiţii ideale de vieţuire a fost evitat sistematic.

“Les livres sacrés des Perses, le plus ancien de ceux-ci, le VENDIDAD parle…. de la patrie commune d’Aryas, de l’Airyanem Vaejo, comme d’un paradis terrestre” (37, p. 5,6).

3.18  Dacă ar fi avut loc o analiză cât de cât obiectivă, în interesul ştiinţei, istoria şi lingvistica s-ar fi desfăşurat coerent, logic, de la sine, nemaifiind necesare numeroase
poveşti de care dospesc cărţile istoricilor, ale lingvisti-cilor etc..

Sigur, istoricii din vechime n-au scris din văzute, ci din auzite. Or, un dicton spune: “din ce vezi să crezi jumătate, din ce auzi să nu crezi nimic”. Poveşti au fost, poveşti sînt încă. Ne propunem să ana lizăm pluridisciplinar unele fapte istorice şi unele aspecte lingvistice şi să încercăm, cum am spus la început, să despărţim legenda de adevăr, pentru că, mai este nevoie s-o spunem?, oamenii trăiesc, făptuiesc şi, prin actele lor, fac istoria sub legea supremă a necesităţii, a rânduielilor fireşti ale raţiunii umane, miracolele neavând loc aici.

3.19  Sub  diviziunea  superioară a cuaternarului, epoca actuală, Holocenul, a început acum circa 10000 ani şi nu a cu prins glaciaţii.

In Pleistocen, prima şi cea mai întinsă perioadă a erei cuaternare, corespun zătoare Paleoliticului, datorită variaţiilor termice, calota glaciară polară a înaintat spre sud şi s-a retras de mai multe ori, ultima oară în timpul glaciaţiei Wiirm care a durat, cu aproximaţie, între 75000 şi 10000 î.e.n.

Intinderea ei maximă a cuprins Pe ninsula Scandinavă, Câmpia germană, pâ nă aproape de latitudinea Podişului Boemiei, cuprinzând Brandemburgul şi Frankfurtul  (şiruri  de morene, 50, p.  192), limitele ajungînd până la sud de Berlin, de Varşovia, de Moscova, fiind acoperite de gheţuri: Ţările Baltice, Zona lacurilor mazuriene. Calota alpină s-a întins până în apropierea Vienei (49, p. 8).

3.20   In aceste perioade, Spaţiul Carpato-danubian, nu a fost afectat direct de calota glaciară sau de cea alpină, rămâ nând în cea mai mare parte zonă cu con diţii de vieţuire pentru om ca şi pentru animalele şi plantele care concurau la asi gurarea traiului său, deşi, pe înălţimi, s-au format gheţari în câteva masive muntoase: Rodnei, Căliman, Bucegi, Făgăraş, Cindrel, Parâng, Retezat.

Condiţiile de vieţuire proprii Spaţiului Carpatic, relevate foarte succint mai înainte, au făcut ca aici să se nască civilizaţia şi cultura Europei străvechi. Punctul de pornire a fost cea mai impor tantă revoluţie în istoria mijloacelor de producţie a hranei: trecerea de la econo mia de cules, de totală dependenţă de ceea ce punea la dispoziţie natura, la economia de producţie, la descoperirea culturii ogoarelor, a agriculturii şi la domesticirea şi creşterea animalelor pentru hrană, îmbrăcăminte etc.

3.21   Agricultura a apărut, în Spaţiul Carpatic, ca o necesitate istorică, deter minată de explozia demografică neolitică, ca rezultat, în primul rînd, al încălzirii climei “în neoliticul timpuriu, în jur de 5508 î.e.n., ceea ce corespunde în religie cu Ťfacerea lumiiť” (51), iar în al doilea rînd datorită unor comandamente religioase şi de tradiţie, menţionate explicit în “Sfînta Scriptură” vedică, care conţine principii foarte asemănătoare cu cele de mai tîrziu
ale creştinismului, şi care impuneau ca grijă principală: continuitatea neamului, a familiei (53).

3.22  La o astfel descreştere masivă a populaţiei  carpatice  metodele de  pro curare a hranei de până atunci nu mai erau îndestulătoarea, datorită reducerii relative a suprafeţelor pentru păşunat.

Pentru procurarea hranei prin:

—vînătoare, pescuit… sînt necesare cca 100 ha/locuitor;

—creşterea animalelor    ”       ”         cca 10 ha/locuitor;

—agricultură                   ”      ”               cca 1  ha/locuitor sau mai putin de un ha/locuitor.

Datorită creşterii necesităţilor de hrană a trebuit să se treacă la un sistem de procurare a hranei cu productivitate mult mai mare.

Pe de altă parte, trebuie avute în vede re riscurile datorite climei.

Variabilitatea producţiei, în funcţie de climat, este apreciată astfel:

vînătoare 1-20

păşunat 1-10

agricultură   1-5

Fără a spune mai mult aici despre cercetările Dr. Corneliu Rusu (52), vom mai adăuga numai că acesta explică, prin condiţiile naturale, geografice, de ce anu mite spaţii generează deplasări de grupuri umane şi de ce spaţii ca cel Carpatic, cel Caucazian, cel Pirineian,- sînt zone de stabilitate a vieţii, care pot compensa efecte climatice defavorabile dure prin restrîngerea pe verticală, cu diminuarea efectelor neprielnice.

3.23 Cercetări fără reproş au stabilit, după   îndelungate căutări că singurul Spaţiu care răspunde   condiţiilor din vechea literatură vedică, este cel Carpatic, în care învăţaţii de la Universitatea din Cambridge plasează, sub titulatura “An cient  India”,   faza primară a Culturii Vedice. Vom cita rezumativ,   pentru economie de spaţiu, numai câteva scurte
paragrafe, din capitolul III “The Aryans” (Arienii):

“Arienii primitivi trăiau în zona temperată, cunoşteau cu mare certitudine stejarul, fagul, salcia, anumite specii de conifere şi, se pare, mesteacănul, posibil teiul şi, mai pujin sigur, ulmul.

……………………………………………………….

După toate probabilităţile erau sedentari, pen tru că, după cât se pare, grâul le era familiar.

Animalele folositoare cele mai cunoscute erau: boul şi vaca, oaia, calul, câinele, porcul şi unele specii de cerb. In timpurile străvechi, se pare, nu cunoşteau măgarul, cămila şi elefantul.

Dintre păsări, putem deduce din limbă că ei cunoşteau gâsca şi raţa. Cea mai familiară pasăre răpitoare era, după cât se pare, aquila (uliul).

Lupul şi ursul erau cunoscuţi, dar  nu leul şi  tigrul.

Din aceste date, este posibil să localizăm habitatul primitiv din care îşi trag originea vorbitorii acestor limbi?

Nu este probabil (ca habitatul primitiv) să fie India, cum presupun primii investigatori, întrucât nici flora, nici fauna, cum se reflectă ele din limbă, nu sînt caracteristice acestei zone. Şi mai puţin probabil este Pamirul, una din cele mai mohorite regiuni de pe faţa pământului. Nu este probabil ca ŤAsia Centralăť, considerată şi ea ca loc de baştină al arienilor, să fi îndeplinit acest rol, chiar dacă admitem că lipsa evi dentă a apei şi, deci, sterilitatea mai multor zone, ar fi un fenomen mai recent.

Dacă într-adevăr aceşti oameni cunoşteau fagul trebuie să fi locuit la vest de o linie care pleacă de la Kônigsberg, în Prusia, până în Crimeea şi, de acolo, continuă prin Asia Mică. Nu există o zonă care să îndeplinească aceste condiţii în câmpiile din Nordul Europei. După câte ştim, în timpurile primitive era o ţară acoperită de păduri.

…………………………………………………………..

Există vreo parte a Europei care combină agricultura cu păstoritul, strîns legate una de cea laltă, care să aibă şesuri calde, potrivite culturii grâului şi păşuni bogate, la altitudine, necesare turmelor şi cirezilor, şi, în acelaşi timp, arbori şi păsări de felul celor menţionate mai sus?

Există, după toate aparenţele, o singură astfel de arie tn Europa, anume aria delimitată la est deCarpaţl, la sud de Balcani, lavest de către Alpii Austriei şi Bôhmer Wald, şi la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătura cu Carpaţli” (38, p. 68).

3.24 După învăţaţii englezi, se ob servă, Cetatea Carpatică face parte din Habitatul primitiv al Arienilor.

3.25 In afara argumentelor lor, vom sesiza o legătură care n-a fost încă făcută.

In recomandările pe care “Dumnezeul unic. etern şi infinit” (53, p. IX) le face regelui privitor la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească teritoriul pe care şi-1 va alege ca ţară pentru poporul său, parcă zeitatea supremă s-ar fi referit special la Spaţiul Carpatic (53, Cartea a şaptea):

69   “Să-şi   stabilească   ţara,   într-o regiune cu câmpii fertile în grane, locuită de oameni cumsecade, sănătoasă, plăcută, înconjurată  de  vecini   paşnici,  în  care supuşii îşi pot procura cu uşurinţă celenecesare traiului (v. §3.14, a şi b).

70 Sa se stabilească într-un loc în care accesul să fie apărat fie de un deşert împrejmuitor, fie prin ziduri de apărare din piatră sau din cărămidă, fie prin şanţuri pline cu apă, fie prin păduri  de nepătruns, fie   prin   ostaşi  înarmaţi,   fie   printr-un munte pe care să fie situată ţara aleasă.

71  Să facă lot posibilul să se aşeze într-un loc   inaccesibil datorită unui munte, căci o astfel de cetate (fortăreaţă) este foarte preţuită datorită numeroaselor avantaje pe care le prezintă.

74 Un singur arcaş aşezat pe metereze poate ţine piept la o sută de duşmani; o sută de arcaşi pot rezista la zece mii de duşmani (!), iată pentru ce se pune un preţ aşa de mare pe un loc întărit.”

Nu susţinem că Cetatea Carpatică ar fi fost aleasă ca leagăn primitiv al popu laţiilor arice la recomandarea zeităţii su preme, totuşi coincidenţa este prea mare ca să nu fie semnalată.

3.26 O sinteză deosebit de preţioasă asupra condiţiilor de trai pe care le ofereau diversele spaţii invocate ca leagăn primitiv al Arienilor este referinţa 37 din care vom cita câteva rânduri din concluziile cărţii, interesantă în cea mai mare parte:

a.  “Les conclusions sont celles oů nous conduisent fatalment les recherches accomplies, lorsqu’on n’en omet aucune et lorsqu’on ne se livre pas ŕ des interprétations abusives sur leurs résultats.

b. II faudrait vraiment mettre en doute la validité męme de tout le savoir acquis sur nos langues et nos peuples, par les sciences naturelles, la linguistique, l’archéologie et l’histoire, pour se refuser ŕ la nécessité d’admettre qu’ils ont un sens et démontrent quelque chose.

c. En dehors de ce qu’ils démontrent, il n’y a aucune donné scientifique, mais des assertions vaines, des méprises ou des ignorances, une affectation de scepticisme ou un refus de faire effort pour apprendre et comprendre. Or, voilŕ ce qu’ils démontrent” (p. 419).

d. “Il n’y a pas aujourd’hui une seule observation sérieuse qui justifie la croyance ancienne ŕ l’existence en Asie Centrale d’un territorie quelconque oů ait pu vivre un peuple protoaryen et se former une langue proloaryenne” (p.420).

e. “Nous savons… que les langues aryennes étaient parlées en Europe… dčs l’âge de pierre.” (p. 421).

f. “Nous savons quelle vie ils menaient (les vieux Perses et les Hindous, Notre note) dčs l’âge de pierre. Et nous savons aussi que si tout en eux était aryen, tout également était européen exclusivement. Par leurs caractčres, comme par leurs moeurs, ils se rattachent trčs étroitement ŕ la population néolitique de l’Europe centrale’du bassin du Danube, en particulier du Nord du Danube et des Carpalhes. Cette population est restée presque indemne de mélanges, homogčne, pure, jusqu’au moment oů les eurasiates, les brachycéphales bruns ont envahi cette męme Europe centrale par les Balkans” (p. 423, 424).

g.   “Ces données, qui sont les éléments essentiels de nos connaissances actuelles et en dehors desquelles il n’y a pas  observations incontestables, pas de faits qui ne soient négligeables, nous désignent trčs clairement la zone mitoyenne de l’Europe centrale et orientale comme le territoire oů s’est formée la langue mčre, qui a été occupée par les peuples protoaryens. Comme position et étendue, c’est exactement la patrie du seigle.

h. Devant cette détermination si précise et si sűre, il fallait tout d’abord nous demander si la civilisation protoaryenne, telle qu’elle a été reconstituée ŕ l’aide des éléments communs de nos langues, répond aux conditions d’HABITABILITE DE CETTE REGION (nos soulignements) de l’Europe moyenne…

Or, cette épreuve décisive nous l’avons faite” (p, 424).

Nu mai cităm şi alte surse şi dovezi care ajung la concluzii similare cu cele de mai sus.

3.27 Să menţionăm un fapt care arată cât de profunde în consecinţe pot fi erorile rezultate din ignorarea realităţilor pre zentate în acest capitol.

Intr-o carte, a cărei ediţie românească a apărut de curând, scrie, nici mai mult, nici mai puţin decât, că “olăria scandinavă ar avea respectabila vârstă de 10000-12000 de ani” (56.2., p. 9).

3.27.1 Afirmaţia este cu totul fante zistă, atunci când geologia probează că regiunile din sudul Peninsulei Scandinave s-au găsit în paleolitic, sub nivelul actual al Mării Baltice, datorită masei gheţarilor care acopereau toată suprafaţa peninsulei (57). Cu aproximaţie, “înălţarea masei te restre a acesteia a început pe la 12000 î.e.n., după încălzirea climei şi topirea ghe ţarilor. Rocile ieşite de sub ape se acoperă cu muşchi şi licheni, iar mai târziu au apărut salcia, mesteacănul şi bradul”. (59).

Animalele de pe continent, renul, vul pea polară, jderul, rîsul şi lupul, trecură istmul care lega atunci Peninsula Iutlanda de Peninsula Scandinavă (59). Primele urme de locuire în sudul Suediei datează de pe la mijlocul mileniului VII î.e.n. (58), dar din această perioadă s-au găsit numai urme de “microlite şi unelte de os”, iar după mileniul V i.e.n. se constată “evoluţia omului spre o treaptă de cultură mai avansată (!), denumită de istoriografia nordică Ťkjôkkenmôddingť, a resturilor de bucătărie” (ap. 59, p. 10). Abia în mileniul III î.e.n., în neoliticul superior, se menţionează existenţa, în sudul Suediei, pe lângă pescărişi vânători, a unor grupuri de agricultori care cunoşteau ceramica (57, p. 17, ap. 59, p. 11).

3.27.2 Distanţa în timp faţă de afirmaţiile lui F.S. Mayer, acceptate fără acoperire de către Radu Florescu, este enormă şi reprezintă măsura încrederii care poate fi acordată istoriei, arheologiei, în genere “ştiinţelor” umaniste.

3.28  Ceramica   din   Cultura   Criş-Starcevo  (cea.  5000 î.e.n.) ar  fi, după “datările” lui F.S. Mayer, cu 5-7 milenii posterioară  celei  scandinave,   când,  în realitate,   cum   rezultă   din   studiile   şi
lucrările citate, ceramica nordică apare între 2000 şi 3000 î.e.n., cu peste două milenii posterioară celei carpatice.

3.29  Astfel de afirmaţii gratuite au proliferat, încurajând apariţia unor teorii fondate numai pe dorinţa şi intuiţia au  teorilor lor care, cu sau fără intenţie, au contribuit la încurcarea lucrurilor şi au îngreuiat ajungerea la adevăr, în numele ştiinţei (!). De exemplu, K. Penka (Origi nes ariacae, Viena, 1883 şi Die Herkunft der Arier, Viena 1886) plasează patria pri mitivă a arienilor în “partea meridională” a Suediei (ap. 55, p. 72), urmat de CI. Taylor (1889) care lansează teoria unui habitat al arienilor în zona nordică a Eu ropei (ap. 2, p. 350), punct de vedere la care au aderat şi alţi oameni de ştiinţă.

3.30 S. Reinach se detaşează net de astfel de afirmaţii stranii care au făcut totuşi obiectul unor cărţi şi articole cu pre tenţii ştiinţifice.

“Ŕ l’époque la plus ancienne oů la présence de l’homme est constatée en Europa, la Sučde était complčtement inhabitée et pour cause: elle était recouverte, ainsi que le Denmark et la partie septentrionale de l’Allemagne, d’une épaisse couche de glace qui rayonnait autour du cercle polaire” (55, p. 72, 73).

3.31. In acest caz evorba de un dublu defect de cunoaştere. Cum am arătat mai înainte, în primul rând arienii s-au ilustrat prin  descoperirea   unei  agriculturi   in  cipiente, dezvoltată în timp. Or, agricul tura nu ar fi putut fi imaginată în condiţiile din nordul Europei, chiar postglaciar. Au trebuit să treacă mii de ani pînă cesolul scandinav să fie apt să-şi hrănească lo cuitorii, chiar parţial şi precar.

3.32. Aşa cum s-au petrecut lucrurile, după încălzirea climei, oamenii destinaţi popularii sudului Peninsulei Scandinave au plecat de la sud de zona ocupată de calota de gheaţă, plus o zonă periglaciară.
în aceasta din urmă, deşi neacoperită de gheaţă, solul nu era apt pentru producţia agricolă, chiar dacă în  timpul verii se dezgheţa, fără însă ca perioada de desgheţ să asigure durata de vegetaţie. Normal, în această zonă lipseau şi aşezările umane.

3.33   Este evident că roirea treptată spre nord s-a făcut cu limba, obiceiurile, tehnicile cunoscute în spaţiul din care plecau.

Mai multe zone din Europa n-au fost afectate de ultima glaciaţie, astfel că popu laţia scandinavă ar putea proveni, princi pial, din oricare din aceste zone.

Insă cu orestricţie majoră: neapărat dintr-o zonă cu resurse de SARE la în demână acum 5-6 milenii.

3.34 Din numeroasele indicii cunos cute să menţionăm câteva, care ar putea corstitui începuturi de probă ale unei realităţi care, în contextul celor arătate în ultimele   paragrafe,   va   ajunge   să   fie elucidată, sperăm, nu peste multă vreme.

a. Este ştiut că normanzii (oameni din nord) îşi revendică obârşia dacică, din zona Istrului, care, în romana     populară, franco-normandă, din secolul al Xll-lea sună astfel :

Oů de Danube un flum mult grant,

K’Ester claiment, cler č luisant, .

Ki le rčgnes vait devisant,

A cele part tome en corant.

Furent cil‘ape lé Dani,

Ki esteient anceis Daci.

(73, p. 8, 9), subl. ns.

b. Paulus   Diaconus   (sec.   V1I-VIII),   Saxo Gramaticus (1200-1216), Snorri Sturluson (1200) afirmă că Wodan trăieşte aevea, dar nu în Germania, ci în Grecia… că zeii vani erau originari dintr-o ţară legendară (Vana Kviel) de la gurile Dunării (71.1, p. XIV).

c. Mircea Ţicleanu, cu colaboratori, aduce date noi privind mitologia scandinavă legată de zona Dunării (72).

d. In fiecare an, în insula Gotland, în lunile iulie-august are loc Festivalul de la Gotland, cu scene în aer liber pe care se joacă operaPetrus de Dacia a compozitorului  Fr. Mehler
în  care se prezintă episoade ale istoriei suedeze.

e. In secolul XVI, Christien Pedersen editează
“Vocabularium Ad Usum Dacorum“.

etc.

3.35 S-a creat obiceiul printre uniiistorici şi lingvişti de serviciu ai unei lumi îmbătată de protocronism să declare “con fuzie” tot ce nu convine lumii pe care o servesc, în loc să-şi bată capul să cerceteze, să afle cum de au fost posibile zeci de confuzii, toate în legătură cu Spaţiul Car patic şi toate cu acelaşi sens, în diverse secole.

E uşor a declara: confuzie!

Se uită însă că o Regulă a logicii ele mentare spune: Affirmanti obstat probatio (celui care afirmă îi revine obligaţia să dovedească).

Or, când se va dovedi că nu este con fuzie nu se va ajunge oare la descalificarea celor care au practicat, cu morgă, super ficialitatea ca act ştiinţific? Din cauza şiru lui de astfel de acte cu scop mai mult sau mai puţin politic s-a ajuns să se spună:

L’histoire de l’humanité est celle de ses ręves, Roisel, L’idée spiritualiste, p. 157.

3.36 In plus, pentru că Peninsula Scan dinavă este total lipsită de sare, stabilirea oamenilor aici nu s-a putut face decât după ce s-au creat drumuri ale sării şi s-a asigurat aprovizionarea continuă cu sare.

Identificarea drumurilor sării spre Scandinavia va putea da şi ea seama de provenienţa strămoşilor nordicilor.

3.37 Un  argument  decisiv  pentru aflarea originii populaţiei scandinave va fi limba, dar vor fi de luat în considerare şi cultura, obiceiurile şi datinile populare, tehnicile existenţei folosite iniţial etc.

3.38  Un lucru rămîne în afară de orice îndoială: imposibilitatea prezenţei unui habitat primitiv, al arienilor în orice zonă din Peninsula Scandinavică, deoarece la momentul respectiv nu se putea vieţui în
această zonă, atât din cauza climei, a pre zenţei calotei groase de gheaţă, cât şi, după încălzirea climei şi topirea calotei glaciare, datorită lipsei totale a SĂRII.

3.39 Dependenţa zonelor nordice de sarea din sud este în mod explicit men ţionată în mai multe lucrări. Să cităm o sursă din secolul XVI:

“D’autre costé l’Anglois, l’Ecossois et tout le peuple de Norvčge, Sučde, Danemarch et de la coste Baltique, qui ont une infinité de miničres, vont fouyr les mestaux au centre de la terre, pour achepter nos vins, nos safrans, nos pruneaux, notre pastel, et SURTOUT nostre SEL, qui est une manne que Dieu nous donne d’une grace speciale avec peu de labeur. Car la chaleur défaillant au peuple de Septentrion outre la quarante septiesme degré le sel ne s’y peut faire,… Cela fait que l’Anglois, le Flameng, etTEscossois qui font grande trafique de poissons salez, chargent bien souvent de sable leurs vaisseaux ŕ faute de marchandise, pour venir acheter nostre SEL ŕ beaux deniers contans” (34, p. 13, v. şi p. 87).

3.40  Dacă  în evul  mediu  nordicii ajunseseră să-şi aducă sarea şi din Franţa, Spania  şi  Portugalia,  este  evident că înaintarea lor spre nord s-a făcut prin pre lungirea drumurilor sării, cu mare pro babilitate, din Spaţiul Carpatic, până la construirea   unei   flote  de  vase  trans portatoare de sare.

Cantităţile de sare de care aveau nevoie erau considerabile, la o populaţie cu prolificitate mare, cum erau populaţiile ariene neolitice şi postneolitice, datorită comandamentelor religiei Vedice (53), şi cum o confirmă istoria nordicilor, cât şi pentru animalele lor, ca şi pentru pro ducţia şi conservarea alimentelor (v. §3.8).

3.41           Nu ne-am propus ca în prezentul articol inaugural să epuizăm acest subiect vast şi cu numeroase implicaţii pentru modul de a gândi istoria, lingvistica etc. în viitor, ci numai să-1 sesizăm, să-i subliniem importanţa privitor la înţelegerea istoriei.

3.42 Aici se ridică şi un alt aspect, dintre cele mai controversate, pe care-1 vom analiza cu altă ocazie: pentru raţiunile discutate în prezentul capitol, goţii nu pot proveni din insula Gotland, sau din altă
zonă din Peninsula Scandinavă, ci au ajuns acolo venind din sud. Ulterior, au revenit în locurile lor de baştină.

Deplasări asemănătoare vor face, că tre alte zone, normanzii, mai târziu, toate explicabile prin starea de necesitate, moa şa oricărei acţiuni de acest fel.

Povestea goţilor este un roman istoric captivant, cu numeroase subtilităţi, pe care, sperăm, îl vom lămuri în Getica.

3.43 Să ne oprim puţin asupra unui moment care a produs multă spumă, “isto rică”.

3.43.1  Un ofiţer austriac, Franz Jo seph Sulzer, este chemat la Bucureşti (1776) de Vodă Alexandru Ipsilanti ca să întemeieze o şcoală de drept.

Realităţile n-au fost pe măsura aştep tărilor lui Sulzer ceea ce 1-a nemulţumit. în plus, soţia lui, o femeie din popor, nu era primită la curte, fapt care i-a sporit amă răciunea.

Cu toate acestea, ca mulţi străini care s-au stabilit în Ţara Românească după ce au cunoscut-o, nici Sulzer n-a mai pără sit-o, murind la Piteşti (1791).

3.43.2  A scris o lucrare în multe privin ţe valoroasă (60).

In această carte şi-a vărsat însă şi toată ura pe care o acumulase datorită neîmpli-nirii nădejdilor sale elitiste cu care venise în Ţara Românească.

3.43.3 Printre răutăţile izvorîte din năduful lui Sulzer e şi afirmaţia că limba română nu poate fi scrisă cu litere latine (ap. 36.3, p.147), deşi “les roumains de la rive gauche du Danube, jusqu’au quinzičme sičcle avaient conservé les caractčres latins” (36.3, p. 110). A se vedea şi articolul anterior în care se dovedeşte că peste 400 cuvinte ale limbii române au fost scrise tale-quale cu caractere latine, în aşa-zisa franceză veche, în secolele IX-XV.

După ce s-au publicat sute de mii de cărţi româneşti cti litere latine, astăzi este de tot clar cât adevăr conţin lucrările lui Sulzer. dar şi cele derivate, ale lui Eder, Rösler etc., licitate şi în prezent de o istoriografie rămasă la “argumente” de acum peste două sute de ani.

3.43.4Nu este aici locul să analizăm afirmaţiile fără acoperire ale lui Sulzer, unele reluate, după 100 de ani, exclusiv în scopuri politice, de Robert Rösler (62), dar şi de alţii, fără vreo preocupare de respect al adevărului. “Studiile” lui Rösler, Sulzer, Eder şi alţii reprezintă numai o colecţie de declaraţii, de dubii şi întrebări etc. neînsoţite de nici un argument cât de cât credibil, pentru simplul motiv că teza fiind inventată nu s-a sprijinit şi nu are cum să se sprijine pe argumente.

3.43.5Nu merită ca cineva să se ocupe de argumente de genul că în limba română nu sînt cuvinte “gote”, mai întâi pentru că nimeni n-a dovedit până astăzi, în mod de necontestat, existenţa unei limbi “gote” (v. §4.3.3). Apoi, pentru că limba română, cum vom dovedi, ca singura limbă naturală din Europa, poate fi donatoare, nu re ceptoare,  în  lexicul  ţărănesc, cel fundamental, ceea ce şi dovedesc numeroasele cuvinte, din lexicul fundamental al limbii române, prezente în multe din limbile eu ropene. A se vedea şi articolul anterior “în vechime, Franţa era românofonă“, în care se prezintă o parte din cele peste 400 cuvinte  româneşti  din   lexicul  ŢĂRĂ NESC identificate până în pezent, în vocabularul francezei vechi, din care unele figurează şi în lexicul folosit de Ulfila la traducerea Bibliei.

3.43.6 Acest adevăr, din cele care sar în ochi, a fost observat de Sulzer, chiar dacă-i dă interpretarea care convenea tezei lui, nu însă de lingviştii şi istoricii români (!). Iată ce spune Sulzer: “Trebuie puter nică imaginaţie ca să-şi închipuie cineva, contra istoriei, că unpopor care azi întrece în număr cu o jumătate pe toate celelalte neamuri din Transilvania luate la un loc (!) a rezistat singur timp de şapte sute de ani la neîncetatele năvăliri a douăzeci de popoare barbare, care azi toate au dispărut din Dacia, fără să lase urme de numele şi de limba lor (nu s-a întrebat Sulzer dacă au fost “popoare” sau numai “nume de popoare” şi dacă se cunoaşte limba unuia măcar din aceste “popoare”, ca să ne fi spus cât era de diferită de română, Nota ns.)… fără să împrumute măcar un cuvînt de Ia unul măcar, cu excepţie numai de la slavi (??, Nota ns.), din aceste multe naţiuni (??, Nota ns.), de la Goţi, Taifali, Victofali, Huni, Gepizi, Heruli, Longobarzi, Avari, Bulgari, Vandali, Unguri, Cumani, Pecenegi, fără să se distingă printr-o faptă care să fi meritat a-i face numele cunoscut posterităţii, după cum s-a făcut cunoscut numele (!) popoarelor celorlalte” (dacă s-ar şti măcar cine au fost?, Nota ns.), 60, II, p. 11, v. şi 70.1, p. 669″… în Dacia (limba valahă) deşi a fost în contact cu atâtea limbi străine (or fi fost limbi străine?, Nota ns.) n-a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, nu există un singur cuvînt unguresc comun întregii limbi valahe” (60, p. 33-41, ap. 70.1, p. 672) — sublinierile ns.

Corifeii lingvisticii româneşti au omis să-1 citească pe remarcabilul observator care a fost Sulzer. Altfel nu se explică cum au “descoperit” nu unul, ci sute de cuvinte “ungureşti” în limba română, de exemplu: oraş, beteag, cancioc, dâmb, a făgădui, gând, gazdă, haită, hotar, larmă, marfă, neam, seamă etc. etc., pe când Sulzer n-a găsit nici măcar unul. Tot jocul acesta de imaginaţie al lingviştilor români se înscrie în    limitele   acestei    lingvistici   oarbe, neştiutoare, despre care am spus câteva adevăruri în cap. 1 şi 2 din prezentul articol.

Trebuie spus că Sulzer, în sec. XVIII, a ştiut, din acest punct de vedere, mai multă lingvistică şi a înţeles mai mult din esenţa limbii române, decât lingviştii români din sec. XX.

Nu şi-a dat, credem, seama Sulzer ce adevăr extraordinar a intuit şi afirmat în cele de mai sus. îl asigurăm pe cititor că în numerele viitoare ale Geticei va găsi dovada că toate “ungurismele” din limba română ŢĂRĂNEASCĂ comună nu-s decât cuvinte româneşti preluate de limba maghiară.

Oricum, chiar dacă a fost făcută in direct şi cu alt scop, observaţia lui Sulzer nu este mai puţin preţioasă, şi noi ne angajăm să-i demonstrăm realitatea.

3.43.7  Se afirmă de către Rösler, Eder etc. că Spaţiul Carpatic era slab populat, ceea ce nu corespunde realităţii.

Herodot arată (CV, 3) că “după in dieni, neamul tracilor este cel mai numeros dintre toate popoarele.” Or, el îi socoteşte traci şi pe geţi, în nici un caz în Tracia, din vecinătatea Greciei, la sud de Munţii Hemus, nu putea să trăiască atâta potop de omenire.

Pe lângă această menţiune istorică, afirmaţia că spaţiul care oferea cele mai uşoare condiţii de existenţă (v. §3.14,3.15, 3.16) şi singurul din această zonă care asi gura sarea, esenţială vieţii, la suprafaţa solului, era slab populat, apare ca absurdă, în lumina cunoştinţelor contemporane.

3.43.8 O realitate care confirmă marea densitate a populaţiei carpatice, pe care n-aveau cum s-o bănuiască nici Sulzer, niciRösler este Cultura Cucuteni prima treime a mileniului IV î.e.n. — determinări pe diverse probe de grâu car bonizat) ilustrată de descoperirea a 1373 aşezări sedentare, situate pe o parte din suprafaţa Moldovei, între Prut şi Carpaţii răsăriteni, fără să fi fost identificate toate aşezările aparţinând acestei Culturi neolitice.

Pe aria Culturii Cucuteni, însumând circa 55000 km², cercetători de înaltă com petenţă, au ajuns la estimarea, în faza Cu cuteni A (mileniul IV î.e.n.) la o populaţie de minimum 300000 şi maximum 1100000 inşi (63, p. 184).

O hartă arheologică a Spaţiului Car patic arată o densitate foarte mare de aşezări preistorice, dar şi istorice.

3.43.9  Menţiunea lui Strabon (64.2, p. 175) că în vremea lui Burebista Geţii puteau mobiliza 200000 oameni dovedeşte marea densitate, pentru acele vremuri, a populaţiei carpatice, care trebuie să fi fost de cel puţin  8000000   —   10000000 locuitori.

3.43.10  In nici un caz nu poate fi primită afirmaţia lui V. Pârvan (65, p. 56): “după sistemul de mobilizare barbar” (??, nota ns.) cifra ar fi reprezentat “cam a cincea parte a populaţiei totale, care astfel s-ar  fi  ridicat  la  circa  un  milion  de locuitori”, ceea ce nu dovedeşte decât o tulburătoare ignoranţă.

Nu este prima dovadă, şi nici cea mai revoltătoare, că Pârvan n-a înţeles nimic din substanţa, cultura şi civilizaţia getică, din gloriosul fenomen getic al antichităţii. Dar despre aspecte care fac din Getica lui Pârvan un bazar de antichităţi, un roman neverosimil, contradictoriu, vom scrie cu altă ocazie.

Regretabil, o generaţie de arheologi, foşti studenji ai lui Pârvan. sau în urma (faza A, din lecturii Geticei sale, au văzut faptele istorice pe dos de cum s-au petrecut în realitate şi, la rândul lor, ne-au învăţat o istorie răsturnată cu capul în jos, contrarie adevărului istoric.

Cum să se poată mobiliza 1/5 din populaţie în antichitate când speranţa de viaţă la naştere era de cea. 19 ani?

In sec. XVIII, în “La Mare du Diable”, George Sand prezintă realităţile ţărănimii franceze între care oamenii trecuţi de 25 ani erau bătrâni, moşi la 30 ani. Din cauza îmbătrânirii precoce, oamenii se căsăto reau devreme: Romeo avea 15 ani, iar Julieta 12.

Către 10% din populaţie (nu 20%!) s-a putut mobiliza în lumea modernă, când speranţa de viaţă aproape se triplase.

In antichitate, cu unele variaţii după timp şi loc, nu se putea mobiliza mai mult de cea. 2% din totalul populaţiei. Latinii, un imperiu eterogen, n-au reuşit niciodată să mobilizeze măcar 1% din populaţia im periului, care ajunsese la 55000000 locuitori, în timpul expansiunii sale ma xime.

3.43.11Este normal şi logic ca zona care oferea cele mai uşoare condiţii de vieţuire să fi fost dens populată. Nimeni nu se aşază de   bună voie într-un loc unde moare de foame, sau unde viaţa este deosebit de grea.

3.43.12 Ce credit pot avea afirmaţiile lui Sulzer, Eder, Rösler etc. privind ra ritatea locuitorilor, chiar lipsa aproape totală a locuitorilor în Spaţiul Carpatic, din care au roit toate populaţiile Europei, atâta  vreme  cât  nu  există  o  singură naţiune europeană a cărei istorie, cultură şi civilizaţie să nu aibă punctul de pornire în Spaţiul Carpatic, sau să nu aibă legături cu acesta, cu populaţia autohtonă, men ţionată în istorie, ca şi în alte cazuri, sub diverse nume ?

Să ne fie îngăduit să cităm câteva con cluzii din Jean Laumonier, La nationalité française (68):

a. Cette civilisation, assurément jeune et puissante, a imprégné l’Europe, puisqu’on y rencontre encore de nos jours ŕ l’étal de survivance, et parfois męme dans leur forme originelle, certains de ses caractčres fondamentaux, et c’est lŕ, du reste, une des raisons les plus sérieuses invoquées en faveur de la parenté des diverses nations européennes. Toutes en effet semblent avoir conservé, ŕ travers les transformations nécessitées par les hasards de la vie et les milieux traversés, le souvenir de la région oů dormaient les ancętres, les “pčres”, région heureuse, tičde et superbe, dont le fabuleux âge d’or, qu’on perçoit aux sources męmes des traditions nationales, n’est que l’incessant rappel (p. 172).

Les Aryas ont peuplé l’Europe par des migrations éloignées dans l’espace et le temps (p. 173).

b. Ce qui est hors de doute, c’est l’origine orientale des Celtes et des diverses populations de la męme famille ethnique (p. 180).

c. Le Roumain ou Dace moderne est le Vrai Celte de l’Europe orientale,, (p. 188), etc.

Şi altă referinţă (25):

d. Les Celtes auraient occupé avant l’histoire toute l’Europe moyenne, la vallée du Danube, la Savoie, l’Auvergne, la Bretagne, l’Irlande; on pense retrouver leurs traces en Roumanie (ou Dacie), en Autriche et en Bavičre (p. 165).

e. Les Celtes bruns dont l’ethnographie relčve la trace depuis la Dacic jusqu’ŕ l’Armorique et ŕ l’Irlande (p. 176).

In ce-i priveşte pe latini :

f. “Trčs peu nombreux, infime tribu perdue entre les nations helléniques et la masse gauloise remontant le Danube, ils ont du se glisser le long des Alpes et de l’Adriatique, emportés par la migration des Ombriens (XlV’sičcle), ou poussés au X^e sičcle par l’exode des Pélasges-Tyrsčnes (les Etrusques). Puis ils se sont cantonnés, entre Albe et Cures, ils ont végété lŕ, jusqu’au jour oů ils ont pris part ŕ la fondation de Rome” (25, p. 176).

g. Cesar, un foarte bun cunoscător al realităţilor timpului său, şi în spe cial ale Spaţiului Carpatic, deoa rece proiecta o camapanie îm­potriva lui Burebista (v. Appian, Războaiele civile C II, CX) scrie (54, Liber VI, cap. XXV):

“1 Huius Hercyniae silvae, quae supra demonstrata est, lat itudo novem dierum iter  expedito patet; non enim aliterfiniri potest, neque mensuras itinerum noverunt . 2  Oritur ab Helvetiorum et Nemetum et Raucorum finibus, rectaque fluminis Danubii regione pertinet ad fines Dacorum et Anartium (Intinderea acestei păduri, Hercynia, care a fost menjionată mai sus (este) de 9 zile pentru un om în marş forjat, căci nu poate fi determinată altfel şi (Germanii) nici nu cunosc măsuri de druna. începe de la jinuturile Helvejilor, Nemejilor şi Rauracilor şi urmează drept înainte direejia fluviului Dunărea până la hotarele Dacilor şi Anarjilor)

Harta de la finele volumului din care am citat ilustrează foarte clar realitatea: Pădurea Hercinică se termină către 13,5° —14° longitudine estică, ceea ce înseamnă că hotarul dintre Germania din timpul lui Cezar şi Dacia lui Burebista se găsea în preajma meridianului de 14° longitudine estică.

h. Asemănător arată limitele împă răţiei Getice şi Strabon (64.2, p. 162).

i. Şi Tacitus afirmă vecinătatea dacilor cu germanii, ca şi alţi autori antici.

j. Datele istorice atestă că cea mai mare parte a Austriei şi Cehoslova ciei de azi erau cuprinse în Regatul Getic. Oricum Câmpia Panonică în întregime făcea parte din Dacia.

Toată zona era dens locuită de popu laţii getice.

3.43.13  Afirmaţiile că Spaţiul Carpa tic ar fi putut rămâne nelocuit într-o peri oadă oarecare în ultimele cea. 4-5 milenii sînt lipsite de orice temei şi dovedesc o totală lipsă de cunoaştere a realităţii, dacă nu rea credinţă.

Acceptarea unei atare idei ar duce, ca un corolar imediat, la aceea că toate zonele pericarpatice: Câmpia Panonică, zona Dunării de mijloc, până în Boemia şi Moravia, zona Ilirică, Peninsula Balcanică etc. care depindeau, toate, de SAREA car patică să fi rămas şi ele nepopulate, ceea ce nimeni nu ar putea să afirme. în lumina cunoştinţelor fiziologice de astăzi, Sulzer, Eder, Rosier şi alţii, făcând pe hârtie Spaţiul Carpatic gol de populaţie o lungă perioadă de timp, prin natura lucrurilor lipseau de populaţie, până în sec. XIII, şi spaţiile adiacente Cetăţii Carpatice, care depindeau de SAREA, vitală, din aceasta.

3.43.14   Prezenţa geţilor, sub diverse denumiri, în toată Europa este deja un truism şi o vom demon-stra cu asupra de măsură.

Spaţiul Carpatic şi spaţiile limitrofe au fost totdeauna dens populate şi au jucat în istoria Europei un rol hotărîtor, pe care-1 vom pune în lumină în numerele viitoare.

Intre aceste spaţii Câmpia Panonică, ca prim spaţiu de expansie al Cetăţii Car patice a fost totdeauna locuită de o popu laţie cunoscută sub diverse nume: geţi, celţi, gepizi, daci, valahi, români etc.

Din succinta expunere dinainte se ob serva cât de elegant şi sigur rezolvă sarea unele controverse istorice.

3.43.15 Strămoşii maghiarilor nu s-ar fi putut stabili în Panonia dacă aceasta nu ar fi fost locuită de o populaţie sedentară numeroasă care avea asigurat aportul con tinuu de sare din Cetatea Carpatică, dacă, deci, nu ar fi găsit aici o viaţă organizată care le-a asigurat cele necesare traiului pentru ei şi pentru animalele lor. Este un argument peremtoriu confirmat de nume roase dovezi formale, administrative.

In afara cronicii lui Nestor, a celei a lui Anonymus, dezavuat de ai săi, care au fost mereu invocate, vom aduce alte argu mente:

a.       “vlachis qui ipsorum coloni existere ac pastores rémanentes sponte in Pannonia”  (69, cap. VI, Fugat nationes)  (Vlahii care erau colonii şi păstorii lor rămaseră de bună voie în Panonia; ).

Acest rémanentes, pronunţat referi tor la sec. V, dovedeşte existenţa popu laţiei vlahe în Câmpia Panonică din vre muri nedeterminate. Dacă au rămas, este limpede că existau deja în acest loc.

b.       “sed cum Vlachis in montibus confinii sortem habuerunt. Unde Vlachis commixti litteris ipsorum uti perhibentur” (69, cap. X, Atyla rex uxoratur)  (… ci au avut aceeaşi soartă cu Valahii, vecinii lor din munţi. De aceea, amestecaji cu valahii se spune că s-au folosit de alfabetul acestora.).

c. Realitatea de mai sus este con firmată şi de un portret pirogravat al lui Atila în care acesta se intitu lează “Athila rex Hunnorum, Me-dorum, DACORUM” (subl.ns.). Or, o astfel de titulatură referitoare la Daci nu se putea adopta dacă Dacii  nu ar fi fost prezenţi în Câmpia Panoniei.

d. Un alt argument în acelaşi sens, dintr-o altă direcţie, este adus de excelenta epopee germană Cânte cul Nibelungilor, epopee formată de-a lungul secolelor şi definitivată în sec. XII în care se scrie (74, p. 199):

“Toate drumurile păreau că fume gă, atât erau de numeroşi cavalerii care ridicau praful; toţi veneau să prezinte omagiul frumoasei Crimhilda. Baronii regelui Etzel, Ruşi, Greci,  Polonezi, VALAHI (subl. ns.), creştinii şi păgânii…”

Existenţa unor baroni Valahi dove deşte prezenţa unei populaţii valahe şi o evidentă   organizare   socială   corespun zătoare, care este atestată şi de alte, nu puţine, dovezi. Printre acestea,  marea densitate de români în aristocraţia ma ghiară.

In textul german al epopeii Nibelungi lor se menţionează şi un domnitor român :

Der Herzoge Râmunc űzer Vlâchen lant

Mit siben hundert mannen kom erfur sigerannt”

(Der Nibelunge nôt, éd. Bartsch, av. XXII, p. 220, ap. 75, p. 594).

“Şi domnitorul Ramunc din Ţara Românească/ Cu şapte sute de voinici se grăbi să sosească”, ceea ce presupune existenţa unor organizaţii statale româneşti înainte de închegarea definitivă a epopeii Nibelungilor (sec. XII).

Din nou Cronica pictată menţionează rămânerea Vlahilor în Panonia şi după dispariţia hunilor.

e.       Postquam autem filii Atyle in prelio Crumhelt cum gente Scytica fere quasi dépérissent, Pannonia extitit decern annis sine rege, Sclavis tantummodo grecis vlahis teutonicis advenis messianis remanentibus in eadem…   (69, cap. X). (După ce însă fiii lui Atyla au pierit împreună cu poporul scitic aproape cu totul, Panonia s-a aflat 10 ani fără rege, rămînînd în ea sclavi ca şi grecii, VALAHII (subl, ns.) teutonii şi messi cei veniţi aici…

Dacă faţă de vecini, ungurii caută să ascundă adevărul, afişând o istorie de cir cumstanţă, confecţionată ad usum serborum, valahorum, slovacorum etc., între ei recunosc realitatea pe care o ştim cu toţii.

Iată o dovadă recentă:

f. Intr-o recenzie la lucrarea 22 din bibliografie, publicată în Hungarian Studies 2/2 (1986), Akadémiai Kiado, Budapest, cercetătorul ma­ghiar Paul Schveiger, scrie (p. 266), §1.1.1.2 (v. textul lui Paul Schveiger, în engleză, pe coloana alăturată): “Contactele lingvistice în discuţie (RŤH) acoperă întregul teritoriu al Transilvaniei şi o importantă parte a actualului teritoriu ungar (unde DIN TIMPURI STRĂVECHI A EXISTAT O IMPORTANTĂ POPU LAŢIE ROMÂNEASCĂ, acum mai mult sau mai puţin asimilată). îm prumuturile au pătruns nu numai dialectele, ci, deasemenea, ceea ce noi preferăm să  numim  Ťlimba standardť”. Şi, mai departe: “el (autorul)consideră că în Transil-vania a existat o importantă popu laţie românească numai din sec. 14. ACESTE   PRESUPUNERI   SÎNT CONTRAZISE DE  CĂTRE NU MEROASE DOCUMENTE ŞI AL TE DESCOPERIRI” (p. 268),  sau “Bakos (p. 116-117) recunoaşteEXISTENŢA   UNEI  IMPORTANTE  POPULAŢII ROMÂNEŞTI STABILE PE ACTUALUL TERITORIU AL UNGARIEI, care ar explicamarele număr de lexeme româneşti în maghiară… Cu toate acestea, PENTRU ANUMITE RAŢIUNI, el NU EXAMINEAZĂ cuvintele româneşti care pătruns    în    maghiară    din    GRAIUL ROMÂNILOR TRĂITORI PEACTUA-LUL     TERITORIU     AL     UNGARIEI” (sublinierile ns.), p. 272 etc.

g. In excelenta sa lucrare (22), căreia i se   pot   aduce   puţine   imputaţii, eminentul     cercetător     maghiar Ferenc    Bakos    face,   pe    baza atestărilor scrise, ceea ce noi considerăm neîndestulător, dar aşa şi-a conceput  cercetarea autorul,  un istoric al cuvintelor împrumutate de limba maghiară din română.

Sint multe cuvinte populare de pro venienţă română în maghiară.

Pe lângă cele menţionate în im presionantul volum al prof. Bakos, noi vom dovedi prezenţa şi a altor numeroase cuvinte populare româneşti în maghiară, necuprinse in nici una din cercetările pe care le cunoaştem, datorate, foarte pro babil, milioanelor de români trăitori din antichitate pe actualul teritoriu al Un gariei (v. § 3.43.15, a-e, 3.43.19,3.43.21 ş.a) la care se referă şi P. Schveiger (v. mai sus lit. f ultimul §, sau p. 272 din recenzia acestuia).

Printre altele, în valorosul său studiu prof. Bakos menţionează chiar în secolul XIV, cu care el îşi începe cercetarea, pro babil pentru că n-a avut acces la documente din secolele anterioare, un număr de termeni pătrunşi în ad ministraţie. Ca exemple se dau numele unor funcţionari români (Krajnik, Szin-dia), apoi: boier, baci, călugăr etc. care nu puteau fi împrumutate de la un grup în deplasare pe care nu 1-a văzut nimeni. Oameni “abia veniţi” nu ajung funcţionari în administraţie, nimeni nu le oferă cadou moşii, pentru a-i face boieri peste noapte etc.

3.43.16 Binecunoscuta teză că Ro mânii erau păstori, la care ţine, ca la zeitate, istoriografia maghiară, nu este ratificată de unele din primele cuvinte împrumutate de maghiari: cercei, popă, plăcintă, vecin, mătase etc. nu par a fi cuvinte păstoreşti.

3.43.17  Tezele lui Sulzer, Eder, Rösler sînt infirmate de realitate. Migratorii sunt de regulă puţini. Nu te poţi deplasa cu sute de mii de oameni pentru că nu ştii cu ce-i vei hrăni unde vei ajunge.

Studii făcute în diverse ţări, dar pe care nu le-am putut obţine în timp util pentru a le cita direct, arată că hunii (!) nu au depăşit 2500-3000 de luptători.

După înfrângerile dezastruoase de la Câmpiile Catalaunice (Aetius) şi respectiv Lochfeld (Otto cel Mare), hunii, respectiv, mai târziu, ungurii, practic dispar.

S-au întors în Panonia atât de puţini că nici măcar militar nu puteau asigura stăpânirea teritoriului, prin câteva gar nizoane. De aceea au fost siliţi să apeleze la multe colonizări, în primul rând cu germani din diverse zone, cărora le-au acordat numeroase privilegii.

3.43.18  Apariţia şi existenţa Ungariei s-au datorat în exclusivitate convertirii la catolicism, în numele şi cu sprijinul căruia au măcelărit pe tradiţionalişti, cum re-zultă din documentele ungureşti (69, cap. LII), au ucis mai mulţi conducători ardeleni, în numele religiei, (Cupan, Gyula şi alţii), şi i-au deposedat de averi (69, passim). De aceea mulţi aristocraţi ardeleni, pentru a-şi salva vieţile şi avutul, s-au convertit la catolicism şi s-au maghiarizat, fapte con semnate de istoria Ungariei.

Cine vizitează astăzi Ungaria şi caută tipul ungurului mongoloid rămâne sur prins de faptul că acest tip, practic, a dispărut, din cauza puţinătăţii ungurilor stabiliţi în Panonia, iar în Ardeal acest tip este o raritate.

3.43.19 Din datele maghiare reiese că această politică dură de maghiarizare şi catolicizare forţată n-a dat rezultatele scontate, cum aflăm din multe documente, dintre care ne vom mărgini să cităm o lucrare recentă (67.1).

“Conform calculelor lui Zoltan David, în 1787, în Ungaria existau (p. 167): 3500000 unguri (41,7%), 1550000 români (18,5%), 1250000 sloveni (14,9%), 1050000 germani (12,5%), 340000 ruteni (4%), 300000 sîrbi (3,6%), 120000 croaţi (1,4%), 280000 alte naţionalităţi” (3,3%), total 8300000 locuitori (procentele ne aparţin, N. ns.).

Se ştie, toate statisticile maghiare sînt falsificate, supralicitând numărul un gurilor şi diminuându-1 pe cel al celorlalte naţionalităţi. De exemplu, în cifrele de mai sus, între unguri sînt cuprinşi şi cea. 500000 evrei (6%), ţiganii, dar şi alţii. Făcând corectura numai privitorla evrei se ajunge la cea. 35% unguri, cam o treime din popu laţia Ungariei, cifră cu care Ungaria se intitula “stat naţional unitar” (!?).

3.43.20 în raportul inedit al Coman dantului militar al Ardealului între 1771 §i 1784, Feldmarchallieutenant Johann Franz Baron v. Preiss, înaintat, spre documentare, împăratului Iosif-al II-lea, înaintea începerii călătoriei sale, din anul 1773, in Transilvania, privitor la populaţia Transilvaniei, se dau următoarele cifre: (677308 (63,54%) români, 257825 (24,18%) secui şi unguri, 130884 (12,28%) saşi, total 1066017 suflete.

Cele două rânduri de cifre sînt aproximativ concomitente. Dacă din cei 1550000 români (cifră subevaluată), decla raţi la recensământul maghiar din 1787, se scad cei 677308 români recenzaţi în Tran silvania şi Banat, rezultă că pe teritoriul Ungariei de astăzi, Ia finele secolului XVIII, se găseau încă 872692 români, care nu-s alţii decât vlahii pe care-i menţionează, în primul mileniu al erei noastre, Cronica pictată de la Viena şi numeroase documente maghiare dintre care am citat (v. §3.43.15, f) şi altele.

3.43.21 Conform statisticilor maghiare, deci, la sfârşitul sec. XVIII, românii reprezentau, pe actualul teritoriu al Un gariei, încă 25% din totalul populaţiei.

Tot conform statisticilor maghiare, populaţia românească din Transilvania a ajuns, în 1910, la 2821720 suflete, înregis trând în 138 ani, o creştere de 4,166 ori, subnormală pentru secolul trecut. Dacă aplicăm un coeficient de creştere mai mic, de 3,7, populaţiei româneşti din Ungaria, se ajunge, în 1910, la o populaţie româ nească în teritoriul actual al Ungariei de 3228960 persoane. împreună cu populaţia românească din Ardeal, pe teritoriul întregii Ungarii locuiau, în 1910, 6050680 români, adică 28,97% din populaţia Un gariei, care era de 20886000 locuitori.

Din cei 3228960 români, se recunosc după recensământul din 1910 numai 126446 (!). Ce s-a întîmplat cu cei 3102494 români de pe teritoriul actual al Ungariei? Este o întrebare la care istoriografia este datoare să răspundă.

Dacă, prin absurd, s-ar admite că, în timp ce populaţia românească din Ardeal s-a înmulţit de 4,166 ori, aceeaşi populaţie românească de pe teritoriul actual al Un gariei nu ar fi avut nici o creştere, rămâ nând la reproducere simplă, tot ar fi tre buit să se găsească, Ia recensământul din 1910, în actuala Ungarie, 872692 români, măcar cei recenzaţi la recensământul din 1787. Or, statistica maghiară declară nu mai 126466 români, la 1910, în actuala Ungarie (2948186 — 2821720), ceea ce arată limpede că, direct sau numai scriptic, prin falsificarea realităţii, numai în aceşti 123 ani cel puţin 746226, dar cel mai pro babil 3102494, români au fost deznaţiona lizaţi.

3.43.22 Iată şi reversul medaliei. După primul război mondial, România a reintrat în drepturile sale istorice multi milenare, în mod democratic, prin voinţa liber exprimată a majorităţii populaţiei ardelene, nu prin tratatul de la Trianon care, pe de o parte, n-a făcut decât să con state realitatea faptului împlinit, ca efect al voinţei populaţiei ardelene, şi să şi-o însuşească de jure, iar pe de altă parte să rectifice, în favoarea Ungariei, frontiera Ardealului către Ungaria.

La recensământul din 1930, în România s-au înregistrat 1353276 secui şi maghiari, iar după 47 ani, la recensămîntul din 1977, s-au declarat secui şi maghiari 1713928 persoane, reprezentînd o creştere de 26,6%, iar în 1988 au fost înregistraţi ca secui şi maghiari 1753200 locuitori, cu 29,5% mai mulţi ca în 1930.

Dacă se ţine seama de faptul că în acelaşi interval de timp, în Ungaria, creşterea populaţiei a fost de numai 20% (de la 8686519 la 10430000) reiese cu toată evidenţa că în România condiţiile de dezvoltare ale maghiarilor au fost net superioare celor din Ungaria. In plus din România s-au stabilit în Ungaria câteva mii de persoane care au diminuat efectele depresiunii demografice, constantă în Un garia în ultimii aproximativ 30 de ani.

Pentru acest comportament, legal, corect, etic, România avea dreptul să aş tepte recunoştinţa oficialităţilor maghiare. Cu toate acestea, ignorînd dreptul şi obligaţia la civilitate şi raporturile de drept internaţional, Ungaria se plânge tuturor curţilor străine şi forurilor internaţionale că România ar deznaţionaliza minoritatea maghiară, ceea ce este în întregime fals.

Toţi cei care au locuit sau locuiesc în România, indiferent de naţionalitate sau religie, ştiu foarte bine că românii nu au avut niciodată astfel de preocupări, că un dicton specific românesc spune “lasă-1 în legea lui”, să se închine, să vorbească cum vrea fiecare.

Prin cele de mai sus am voit să mai dăm un exemplu de cum se scrie Istoria uneori, după oportunităţi şi interese politice, fără vreo tangenţă cu realitatea. Cum ar putea fi ştiinţă o asemenea colecţie de snoave de rea credinţă, destinate intenţionat înşelării bunei credinţe a unor oameni insuficient informaţi.

Dacă într-un caz ca cel prezentat mai sus, cu titlu ilustrativ, care este deter minabil cantitativ, se pot invoca “ade văruri” răsturnate cu 180° faţă de realitate, la ce ne putem aştepta privitor la fapte necantitivizabile, nemăsurabile?

Citind astfel de relatări şi altele asemănătoare începi să înţelegi de ce Descartes dispreţuia istoria, iar Malbran che nu-i acorda mai multă importanţă decât ştirilor din mahalaua sa.

3.44 Sarea carpatică, destinată să scoa tă la lumină realitatea, aruncă în neant şi:

a. “Argumentele” lingvistice ale lui Alexandru Philippide (70), o glu mă, e drept sinistră, despre care nu se poate spune decât păcat de atâta muncă fără vreun rezultat pozitiv;

b. Povestirile istorice  acceptate de Nicolas Lahovary (77, cap. XXI);

c. Afirmaţiile lipsite de orice temei ale
lui Eugen Comşa (78) care foloseşte
acelaşi tip de “argumente” ca în lingvistică (v. §1.6): “credem că…” (p. 15), “după părerea noastră…” (p. 27), “considerăm că…”, “înclinăm să credem că…” (p. 29) etc., ceea ce situează arheografia, pentru că de o arheologie nu poate fi încă vorba, în postura de neinvidiat de “ştiinţă” a părerilor, a arbitrariului unui autor, a “invenţiilor”, contrafacerilor şi nălucirilor.

La această carte, o stranie petitio principi, scrisă parcă de un Ionică sucitu, contra, care doarme adânc privitor la adevăr, am scris o recenzie încă de la apariţie, care însă ne-a fost refuzată la publicare.

Această recenzie va fi publicată într-un număr viitor al Revistei noastre.

Erori varii

Anumite inadvertenţe semnalate în cap. 3 sînt, în parte, erori pe care sarea este în măsură să le corecteze.

Dar istoria este plină şi de numeroase erori care nu mai stau sub “Zodia sării”. Dintre acestea vom spicui câteva, la întâmplare, în continuare.

4.1 Studiile întreprinse de noi arată că privitor Ia Goţi, majoritatea textelor la care am avut acces fie ignoră, fie evită realitatea. Asupra acestui subiect un amplu documentar va apare în Getica, nu peste multă vreme.

4.1.1 Cum să nu rămână descumpănit şi sr ins cercetătorul care, în cartea unui emii : profesor la Universitatea din Ox ford (27) referitor la traducerea Bibliei de către Ulfila, găseşte scris:

p. 339 plats (petec, piesă de îmbrăcă minte), Old Bulgarian (din vechea bulgară).

p. 339 plusjan (a dansa), Old Bulgarian (din bulgara veche), p. 443 skatts (bani, monedă, parale), Old  Bulgarian skotuvite  (din bulgara veche).

După cele reţinute de cronici, Ulfila a început traducerea Bibliei la Nicopolc, în Moesia, în jur de 350 e.n. şi a lucrat Ia această traducere până prin 365, perioadă în care nu se auzise de bulgari. Aceştia sosesc la Dunăre cu cea. 300 ani după moartea lui Ulfila.

4.1.2 Bulgara veche, menţionată de sa vantul britanic, este o limbă dispărută, din familia altaică, care s-a format în secolele VI-VIII e.n., foarte puţin cunoscută, în rudită cu ciuvaşa (28).

Nu se înţelege cum ar fi putut folosi Ulfila cuvinte dintr-o limbă inexistentă în timpul său, care s-a format la câteva sute de ani după moartea sa.

4.2 în numeroase lucrări, sînt men ţionate numele a zeci de “popoare” antice, fără ca autorii respectivi să se întrebe dacă aceste numeaveau elemente definitorii care să le individualizeze etnic.

4.2.1  Este o evidentă contradicţie între ideea de unitate lingvistică, sugerată de conceptul “indo-european” sau, mai înainte, de cel de arian, care presupun, în principal, ideea unei limbi unice, şi nu mărul mare de “popoare” care figurează în lucrările multor istorici, ceea ce sugerează existenţa în cursul istoriei a unui mare număr de limbi despre care nu se ştie nimic.

Ni se pare că se omite că în antichitate nu existau, şi nu figurează în cronici, po poare romanice, germanice, slave, con cepte care apar tîrziu, după Evul Mediu.

4.2.2 Este verosimil ca popoarele care mai tîrziu au fost calificate germanice, slave etc., în antichitate, să fi putut co munica între ele, diferenţele de limbă nefiind de natură să împiedice comu nicarea directă, să oblige la folosirea de traducători.

4.2.3 Se ştie că pentru latini german însemna: din aceeaşi obârşie, de aceeaşi origine, din aceiaşi părinţi, fraţi buni, geamăn, asemenea, adevărat, veritabil.

Tacit spune că numele Germania ar fi nou şi dat de puţin timp…, fiind născocit de alţii (66, p. 22).

De unde rezultă că latinii îi considerau pe vecinii lor de la nord de aceeaşi obârşie, rude apropiate, altfel nu i-ar fi putut numi “germanus”, penlru că ei înşişi nu şi-au spus niciodată german (ar fi fost un non sens). N-am auzit niciodată Ich bin ger man, ci numai Ich bin deutsch.

Or, cum puteau stabili latinii o astfel de înrudire apropiată decât prin simili tudinile de limbă?

In acest context vom aduce şi propriile noastre argumente.

4.2.4 Să ne oprim asupra unei realităţi ilustrative:

Francezii le spun vecinilor lor allemand, italienii le spun tedesco, englezii le spun german, ruşii le spun nemeţchi, li se mai spune şiteutoni, prusieni etc., în timp ce ci înşişi nu şi-au spus niciodată decât deutsch.

Dacă, datorită unui cataclism im previzibil, bibliotecile şi memoria ome nirii ar dispare, generaţia care ar urma, găsind frânturi de cronici scăpate de la distrugere, ar citi într-o pagină de cronică franceză despre allemand, într-una ru sească despre nemeţchi ş.a.m.d, ar fi îndreptăţiţi istoricii acelui viitor în depărtat să afirme că în acest spaţiu trăiau şapte popoare?

Da, ar fi îndreptăţiţi pe baza cunoştin ţelor lor, dar n-ar cunoaşte realitatea, ci numai o aparenţă de realitate.

4.2.5     La fel ar fi pentru oricare alt popor din cele pe care le cunoaştem azi. La români se vorbeşte frecvent de olteni, bănăţeni, ardeleni, bucovineni,  moldo veni, munteni etc. Or, este limpede că este vorba de un singur popor, cu o remarcabilă unitate lingvistică care nu se mai întîlneşte nicăieri în lume.

4.2.6     Lucrurile se agravează atunci cînd interese politice vor să confecţioneze alte   realităţi   decât   cele  evidente, de necontestat în limitele ştiinţei şi ale bu nului simţ.

Timp de mai bine de 50 de ani politica sovietică, urmată fără crâcnire de “ştiinţa” sovietică, a susţinut că există o limbă “mol­dovenească”, diferită de română, cu toate că nici un element (lexic, ortografie, fo netică, gramatică) nu le deosebeşte, fiind vorba deo singură şi unitară limbă, vorbită în tot spaţiul din străvechea antichitate, cum vom dovedi fără putinţă de replică.

4.2.7          După părerea noastră, până când nu se vor stabili corect, pe bază de dovezi de necontestat, realităţile etnice, măcar lingvistic, ale numelor antice: Geţi, Goţi, Gepizi, Germani, Avari, Slavi, Pecenegi, Sciţi, Cumani etc. etc. istoria şi lingvistica vor bâjbâi şi vor rătăci în continuare.

Noi sperăm că vom aduce în acest con text contribuţii notabile, cu argumente de netăgăduit.

După cum se ştie, în cronici sînt frec vent afirmate identităţi de genul:
1 Geţi = Goţi               5 Geţi = Normanzi

2 Geţi = Slavi               6 Geţi = Avari

3 Geţi = Sciţi                7 Geţi = Pecenegi  (Suidas)

4 Geţi = Gepizi            8 Geţi = Sarmaţi

etc. etc.,

dar şi alte identităţi de acelaşi fel.

4.2.8 In “Despre războaie”, Procopius scrie (III, 2,2): “Neamurile gotice erau şi sînt şi astăzi multe la număr… dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat in seamă sînt GOŢII, VANDALII, VIZI GOŢII şi GEPIZII. Altădată li se spunea SARMAŢI şi MELANHLENI, iar unii îi numeau NEAMURI GETICE. 3 Toţi a-ceştia se deosebesc între ei prin NUME (!!), după cum am mai spus, dar încolo sînt în toate la fel. 4 Toţi sînt ALBI la trup şi cu PĂRUL BLOND, ÎNALŢI la statură, FRUMOŞI la CHIP şi folosesc ACE LEAŞI LEGI. 5 Toţi sînt de credinţa lui ARIUS şi au O SINGURĂ LIMBĂ, numită GOTICA. Eu cred că la obîrşie se trag toţi dintr-UN SINGUR NEAM, iar mai târziu s-au deosebit după NUMELE ŞEFILOR care i-au condus. 6 Acest NEAM locuia din VECHIME DINCOLO de fluviul ISTRU” (sublinierile noastre).

4.2.9 Nu trebuie omis că aceiaşi “ger manici” nordici au devenit, ca normanzi, “romanici”, în Franţa, “germanici”, în An glia şi, ca varegi, “slavi” în Rusia (!) (v. şi 81, passim).

4.3 Istoricii scriu de neamuri ger manice din antichitate, fără preocuparea de a iămuri care sînt elementele care determină apartenenţa la acest grup, neştiindu-se nimic despre limba din anti chitate a acestor “neamuri”.

4.3.1 Unii spun: Biblia lui Ulfila este scrisă într-o limbă germanică, ceea ce nu se poate susţine, afirmaţia fiind legată chiar de istoricii limbii germane:

Le germanique de l’Est ne nous est connu que par le seul gothique…

Le gothique a complčtement cessé d’ętre utilisé (??) et AUCUNE LANGUE MODERNE N’EN EST ISSUE… les Gots ont peu ŕ peu ABANDONNÉ leur LANGUE MATERNELLE” (??) (35, p. 31)

“Mais le gotique n’est pas l’ancętre de l’allemand” (35, p. 32).

—sublinierile şi notele noastre.

Aceste menţiuni ar avea nevoie de unele comentarii. Ele vor fi făcute cu altă ocazie.

4.3.2 Un fapt este sigur: nici un popor, niciodată, nu şi-a abandonat limba mater nă, în primul rând pentru că nu este posi bil. Este ca şi cum s-ar spune că într-o zi soarele n-a mai apărut, sau că s-a oprit pe loc.

In mitologie astfel de afirmaţii sînt admisibile, dar nu în ştiinţă (v. § 2.1.6-2.3.2), unde nici o afirmaţie nu se poate face fără argumentaţie, fără experiment.

Am mai propus şi revenim cu pro punerea ca specialiştii care fac astfel de afirmaţii să mimeze, să simuleze un mecanism după care se poate schimba limba unui popor, să se sugereze o mo dalitate în care s-ar putea părăsi limba maternă.

După cunoştinţa noastră, până azi nimeni n-a putut găsi un moment în exis tenţa unei colectivităţi umane în care aceasta să-şi uite limba maternă şi să înveţe o limbă străină.

Dimpotrivă, se poate dovedi că limba maternă nu se pierde nici în milenii. De exemplu, găsim de uz general în română:

tata care figurează la Plaut (c. 254-c. 184 î.e.n.), la Varro (116-27 î.e.n.), la Martial (40-102 e.n.) şi în diverse inscripţii.

mama care figurează la Martial, la Varro şi în inscripţii.

cald care figurează la Varro şi Plinius.

iubesc care se găseşte la Apuleius – allubesco — c. 125-170 e.n. (v. şi 36.3, p.119).

şi multe altele.

Ultimul cuvînt este declarat de lingviştii români de origine slavă (sic!) etc.

4.3.3 Nu se poate spune că Biblia lui Ulfila ar fi scrisă în limba gotică, deoarece o limbă literară gotică nu este cunoscută, alt monument în limba folosită de Ulfila la traducerea Bibliei neexistând. Dar, nici în limba populară, vorbită, a “goţilor” nu se poate pretinde că ar fi fost scrisă.

Mult mai târziu, Biblia era citită în locaşurile de cult în limbi neînţelese de popor: latina în occident, slavona în răsăritul Europei. Texte în limba popo rului nu aveau rost, deoarece poporul, fiind analfabet, nu avea acces la ele. Jar alfabetizarea, chiar dacă ar fi fost posibilă, nu avea sens la o speranţă de viaţă de cea. 19 ani.

Dacă s-ar susţine că limba folosită de Ulfila era cea vorbită de popor, ceea ce nu-i dovedit şi nici afirmat undeva, ar fi vorba de o performanţă extraordinară: în sec. IV, la goţi, slujba şi lectura Bibliei se făceau în limba poporului, ceea ce ar însemna devansarea cu 12 secole a unora din obiectivele reformei. Acest fapt, nu pare de crezut.

Fiind limpede că nu există o limbă literară gotică, adică o limbă normată, cu un sistem de reguli şi convenţii determinat, Ulfila nu putea traduce Biblia în limba gotă, şi, de fapt, a tradus-o în “limba lui Ulfila”, o limbă necunoscută până atunci şi nerepetată după aceea.

Aşa se explică realitatea că textul Bibliei lui Ulfila dospeşte de cuvinte eline, latine, cuprinzând şi numeroase cuvinte româneşti (!!)

Vom reveni cu detalii asupra acestui subiect interesant. A se vedea şi lucrarea în manuscris a Prof. Paul Găleşanu “Biblia lui Ulfila, primul monument lingvistic şi literar gotico-proto-român”.

4.4 Nu este aici locul să analizăm mult trâmbiţata, dar falsa, teorie a Romanizării. Nimeni n-a făcut în această privinţă vreo dovadă, fie şi elementară.

Noi am parcurs un număr apreciabil de lucrări care acceptă şi “explică” ideea romanizării, fenomen cu desăvârşire im posibil, pe care sperăm să-1 elucidăm în numerele viitoare ale revistei Getica.

In toate lucrările am găsit un noian de declaraţii, vorbărie multă, o gravă super ficialitate, dar nici o încercare de analiză cât de cât serioasă. S-a rămas la intuiţiile şi observaţiile călugărilor medievali, cu scris frumos, dar cu puţină ştiinţă, care copiau manuscrise în scriptoresurile mănăstirilor occidentale din Evul Mediu. Era uşor de observat (v. §2.1.6) că în toate textele clasice latine se găsesc cuvinte identice sau asemănătoare celor din limba maternă, populară pe atunci, a copiatorilor de texte. Nimic mai simplu pentru un astfel de că lugăr decât să creadă că limba lui de-acasă, care nu avea texte scrise, provine din latină, limba unui popor cu o istorie glo rioasă, care şi ocupase, faptic sau numai nominal, o seamă de teritorii aparţinând unor popoare, fără doar şi poate înrudite cu popoarele italice.

Faptul era numai aparent logic. în realitate civilizaţia Romei antice era de dată recentă faţă de culturile şi civilizaţiile multimilenare ale Europei, latinii venind cu limba din locul de unde au emigrat :

“Bien plus que les Grecs, les LATINS sont ignoranu de leur origine, puisque leur vie historique n’a commencé qu’au VIII^e sičcle, et que leurs traditions leur ont été suggérées par les Etrusques et les Grecs de Cumes. Mais ils n’ont pu NI APPRENDRE, NI CRÉER LEUR LANGUE EN ITALIE” (25, p. 176), subl. ns.

In realitate, despre primele trei secole ale istoriei Romei se ştiu foarte puţine lucruri, şi acelea nesigure. Oricum este cert că până la finele sec. VI Roma s-a găsit sub dominaţia etruscă, când se eman cipează, dată la care ocupă o suprafaţă de 150 km², mai puţin ca a Liechtensteinului contemporan.

Herodot n-o menţionează în Istoriile sale pentru că, de fapt, pe vremea lui (s. V î.e.n.) nu se auzise de acest oraş. La sfirşitul sec. IV î.e.n. Statul Roman se întindea pe o suprafaţă de 2000 km², inferioară celei a Luxemburgului de astăzi, iar la 291 î.e.n. Roma îşi extinde stăpînirea, în Peninsula Italică, asupra unui teritoriu de 54000 km², de aproape două ori suprafaţa Albaniei de astăzi.

Prima cucerire extraitalică a Romei a fost făcută la 121 î.e.n. (Provincia, în sud-estul Franţei de azi).

Stăpinirea militară a unui teritoriu nu înseamnă nicidecum şi schimbarea limbii locuitorilor lui. Există destule dovezi în acest sens.

Nici un text latin antic necontroversat nu menţionează preocuparea Romei an tice pentru înlocuirea limbii populaţiilor cucerite cu latina, realitate pe care, la 4 noiembrie 1990 ne-a confirmat-o şi eru ditul şi distinsul nostru dascăl de limbi clasice David Popescu.

Dimpotrivă, cercetători reputaţi au ajuns la concluzia imposibilităţii unei latinizări a limbilor populaţiilor supuse : “Din punctul de vedere al lingvisticii romanice ar fi bine să se reţină două lu cruri: romanitatea a fost o noţiune esenţial politică (v. şi §29), iar ROMANII NU ŞI-AU PROPUS NICICÎND O ASI MILARE VIOLENTĂ a populaţiilor su puse şi NU AU ÎNCERCAT NICICÎND SĂ IMPUNĂ LIMBA LOR, considered, dimpotrivă, folosirea latinei ca o mare dis tincţie” (82, p. 70).

Spre ilustrarea acestei realităţi, Roma a stăpânit în întregime Malta (316 km²) 1088 ani, de la 218 î.e.n. până la 870 e.n. (nu 165 de ani, şi nu la 1500 km depărtare, şi nu doar a şaptea parte din suprafaţă ca în cazul Daciei, Nota ns.). Cu toate acestea, în limba malteză savanţii au di ficultăţi să găsească, cu certitudine, câteva cuvinte latine (84).

Găsindu-se la Milano, în casa unui amic, Franco Beghi, la un moment dat, acesta i-a spus autorului acestor rânduri: “Dvs. înţelegeţi (fără s-o fi învăţat) italiana”.

– După cum vedeţi, pentru că ne înţelegem foarte bine, dvs. vorbind în italiană, iar eu în franceză. Orice român care ştie franceza şi care a făcut şi câţiva ani de latină, înţelege destul de bine italiana.

– Ei bine, acum am să vorbesc cu soţia mea în dialect. A urmat o conversaţie, bănuim, în dialect lombard, din care n-am înţeles nimic.

– ??

– Ei, vedeţi, noi ne înţelegem între noi prin limba învăţată la şcoală, altfel, cu  limba vorbită în familie nu ne înţelegem unii cu alţii. Noi nu înţelegem ce vorbesc cei din Toscana, Calabria, din Sardinia
etc., iar ei nu ne înţeleg pe noi.

Faptul ne-a fost confirmat şi de alţi italieni, din alte regiuni ale Italiei: Venetto, Reggio Emilia etc.

In Italia am înţeles, pe viu, imposibilitatea aşa-zisei romanizări. Nici măcar Peninsula Italică n-a fost “romanizată”, cu atât mai puţin regiuni din afara peninsulei.

O situaţie similară cu cea din Italia, în privinţa numărului mare de dialecte populare, se întâlneşte şi în alte ţări europene: Franţa, Spania, Marea Britanie, Germania etc., în care locuitorii comunică între ei prin limba literară, învăţată la şcoală.

Numai în România situaţia este fundamental diferită, toată populaţia ţării comunică prin limba învăţată în familie, limba şcolii nefiind diferită de cea popu lară, familială, de unde ar rezulta, după dogmă, că, la 1500 km depărtare, Roma a obţinut performanţe pe care nu le-a realizat în propria sa casă. Şi asta fără ca picior de italiot să fi călcat pe cel puţin 6/7 din teritoriul Daciei.

Trăim încă în perioada mitologică a istoriei, lingvisticii etc.

Sutele de dialecte din Italia (în scris se arată că ar fi chiar cea. 1500 dialecte) dove desc că “romanizarea” e o simplă legendă.

Această realitate o vom demonstra, fără rest, ca şi imposibilitatea faptică a oricărei romanizări a limbii străvechi a Europei.

In acest caz este mai curând vorba de o idee fixă decât de o teorie, în nici un caz ştiinţifică.

Autorul acestor rânduri a avut privilegiul de a fi fost elevul eminentului pro fesor, pedagog desăvârşit, clasicistul David Popescu, care a început studiile de latină la 14 ani, la Seminarul Central din Bucu reşti, şi le-a continuat, fără întrerupere, până după 86 ani, când a trecut în lumea drepţilor. A lucrat în limba latină zilnic, de-a lungul a peste 70 ani.

Cu puţin timp înainte de a muri, ca susţinător al “romanizării” în Spaţiul Car patic, l-am întrebat, de faţă cu alte per soane: “Domnule Profesor, vă ocupaţi cu interes şi pasiune de peste 70 ani de limba latină (cu dicţionare, texte, caiete, creioa ne etc.). Vorbiţi latineşte?

– A, nu, nici vorbă.

– Atunci, cum vă închipuiţi că ţăranii daci, care aveau o speranţă de viaţă de 19 ani, nu aveau texte, dicţionare, profesori, caiete şi creioane au putut învăţa atât de bine latineşte încât au realizat cea mai uni
tară limbă cunoscută, pe care latinii nu au realizat-o nicăieri, nici măcar la ei acasă, în Peninsula Italică?

– Da, nu m-am gândit.

– …

“Neresemnându-se a nu şti omul pre feră să născocească”, iar “credulitatea este aptitudinea (foarte răspândită!, n. ns.) de a-şi însuşi o convingere fără nici un control al adevărului” (G. Călinescu) şi, în final.

“Profesorii se mulţumesc să rezume ce-au învăţat în tinereţea lor (când credulitatea le era trăsătură aproape vitală, n. ns.) şi, mai ales, cele ce nu le tulbură micul lor univers mental în echi libru”. (Jung, în Convorbiri cu M. Eliade, Jurnal).

Cu cele trei aforisme de mai sus am încercat să sugerăm cum se transmite neştiinţa prin intermediul învăţămîntului.

E trist, dar prea adevărat.

*

Ne oprim aici, nu pentru că erorile menţionate ar fi singurele care populează istoria, lingvistica etc.; ci pentru că nu ne-am propus inventarierea acestora, fapt de altfel imposibil, ci ne-am oprit mai ales asupra câtorva din acelea pentru care avem studii întocmite sau un curs de finalizare, deci avem temeiuri să le criticăm.

In rezumat, rostul rândurilor de mai sus este numai acela de a semnala prezenţa unui număr foarte mare de erori, scăpări din vedere, înţelegeri defectuoase etc. privitor la apariţia şi evoluţia societăţii eu ropene care alterează grav caracterul ştiinţific, în principal, al istoriei, lingvisticii, istoriei culturii şi civilizaţiei, alterări care merg până acolo încât, în ter meni reali, se poate spune că istoria adevăratăa limbilor şi civilizaţiei eu ropene n-a început încă să fie scrisă, în pofida miilor de tomuri despre aceste domenii care copleşesc rafturile biblio tecilor.

Pentru că rostul ştiinţei nu este acela de a povesti, de a fi o literatură cu termeni ştiinţifici, ci de a spune adevărul, indife rent dacă place sau nu la un moment dat.

Altfel Istoria nu poate fi magister vitae.

Acest deziderat al Adevărului oricărui fel de istorie este străvechi.

“Nu e potrivit să alcătuieşti o scriere urmărind doar folosul ce ţi-1 poate aduce pentru moment, arătându-te dornic să fii lăudat şi cinstit de oamenii din vremea ta. Priveşte timpul in întreaga lui durată şi scrie-ţi istoria mai curând pentru cei ce vor veni. Aşteaptă pentru opera ta răsplata de la viitorime.

Aşa trebuie scrisă istoria: întemeind-o numai pe adevăr şi cu nădejdea doar în viitorime, fără a-i linguşi pe cei de azi şi fără a-i măguli prin laude. Iată modelul şi norma compunerii unei lucrări istorice care să se învrednicească de numele acesta.

Dacă unii istorici se vor lua după rânduielile amintite, scrierea noastră îşi va fi atins scopul.

Iar, de nu, ne vom fi rostogolit şi noi butoiul pe Craneion”.

Aşa grăit-a Lucian din Samosata (c. 125-182 e.n.).

BIBLIOGRAFIE

1   Ferdinand de SAUSSURE. Cours de lingustique générale, ed.III., Paris, Payot, 1931, 331 p.

2   Lucia WALD, Dan SLUSANSHI. Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (ESE), 1987,368 p.

3   René BERGER. Artă şi comunicare, (edijia română), Bucureşti, Ed. Meridiane, 1976, 162 p.

4   Albert DAUZAT. Dictionnaire étymologique de la langue française, Paris, Larousse, 1938, 800 p.

5   Oscar BLOCH et W.von WARTBURG, Dictionnaire étymologique de la langue française, Paris, P.U.F.,
1964, 682 p.

6   L. CLEDAT. Dictionnaire étymologique de la langue française, Paris, Hachette, 1924,686 p.

7   E. LITTRE. Dictionnaire de la langue française, Paris, Librairie, 1873, 4 vol., 2628 p.
7.1  vol. I   A —C; 7.2 vol. II  D — N; 7.3 vol. III I — P; 7.4 vol IV   Q — Z

7   * * * Petit Larousse, Paris, Librairie Larousse, 1965,1798 p.

8   •   * Grand LAROUSSE de la langue française, en six volumes, tome premier A—CIPPE, Paris, 1971.

10  • * * LAROUSSE, trois volumes en couleurs, Paris, 1965.

11      Paul ROBERT. Le Robert, Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, Paris, 1965.

12  H.W. and F.G. FLOWER. The concise Oxford Dictionnary of current English, Oxford, At the Clarendon
Press, 1964,1558 p.

13  cademia Român㠗 Dicjionarul limbii române, Bucureşti, Ed. Socec & Comp. et C. Sfetea.
13.1  vol.1    A — B, 1913, 716 p.

14  LA. CANDREA şi Gh. ADAMESCU, Dicţionar enciclopedic ilustrat, Bucureşti, Ed. Cartea Românească,
1931,1950 p.

15      Academia R.P. Romîne, Dicjionarul limbii romîne moderne, Bucureşti, 1958, Ed. Academiei R.P.R.,
962 p.

16      Academia R.S. România, Dicjionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1975,
1050 p.

17      St. ARGHIROV et al. Bîlgarski tîlcoveni recinik (Dicţionar explicativ al limbii bulgare), Sofia, 1930.

18  L. ANDREICIU et al., Bîlgarski tîlcoveni recinik (Dicjionar explicativ al limbii bulgare, Sofia, 1955,
972 p.

19  A. TIKTIN. Rumănisch-Deutsches Worterbuch, Bukarest, Staatsdruckerei, 1895-1925.
19.1  voi. I    A— C, 498 p.; 19.2 vol. II    D — O, p. 499-110; 19.3 vol. III  P — Z, p. 1103-1834

20       Zoltan GOMBOCZ şi Janos MELICH. Lexicon critico-étymologicum liguae hungarice. Magyar
etymologiai szotar, Budapest, 1914 —1939.

21       Lorand BENKO (red.) A magyar nyelv tôrténeti-etimolôgiai szétara, Budapest, Akademiai Kiado,
21.1  vol.1,   A—Gy, 1967,1142p,; 21.2vol II,   H — 0,1970,1108p,; 21.3vol. III, O — Zs, 1976,1232p.

22  Ferenc BAKOS. A magyar szôkészlet Român elemeinek tôrténete, Budapest, Akademiai Kiado, 1982,
560 p.

22     Immanuel KANT. Critica rajiunii pure, (edijia română), Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1969, 700 p.

24       Alexandru I. PHILIPPIDE. în dialog cu contemporanii, Bucureşti, Ed. Minerva, 1986.
24.1  vol.1,   239 p.; 24.2 vol. II,  218 p.

25   André LEFEVRE. Les races et les langues, Paris, Felix Alean, 1893,303 p.

26   André-Maurice Blanc de la Nautte, comte d’HAUTERIVE. Mémoire sur l’état ancien et actuel de la Moldavie, 1787, (imprimé bilingue â Bucarest en 1906), 413 p.

27   Joseph WRIGHT. Grammar of the Gothic language and the gospel of St. Mark. Selections from the other gospels and the second epistle to Timothy, Oxford, At the Clarendon Press, 1924, 365 p.

28   Marius SALA şi Ioana VINTILĂ-RĂDULESCU. Limbile lumii, mică enciclopedie, Bucureşti, E.S.E., 1981, 373 p.

29      Jean STOCKER. Le sel, Paris, P.U.F.,1949.

30      Gabriel GHEORGHE et al. Arta culinară. Mică enciclopedie practică, Bucureşti, Ed. Ceres, 1982,
464 p.

31      Michel MOLLAT (red.), Le rôle du sel dans l’histoire, Paris, P.U.F., 1968,334 p.

32  Coriolan STOICA şi Ion GHERASE. Sarea şi sărurile de potasiu şi magneziu din România, Bucureşti,
Editura Tehnică, 1981, 248 p.

33  C. ATUDOREI et al. Cercetarea, exploatarea şi valorificarea sării, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1971,
396 p.

34      Henri HAUSER (éd.). La response de Jean Bodin(1568), Paris. Librairie Armand Colin, 1932, LXXX+
137 p.

35      Ernest TONNELAT. Histoire de la langue Allemande, Paris, Armand Colin, 1927, 204 p.

36      J.A. VAILLANT. La Roumanie ou histoire, langue, littérature, orographie, statistique des peuples de la
langue d’or, — ardialiens, valaques et moldaves, résumés sous le nom De Romans, Paris, Arthus Bertrand,
1844.

36.1  vol. I,  404 p, 36.2 vol. II, 455 p,; 36.3 vol. III, 464 p,

37      M.S. ZABOROWSKI. Les Peuples Aryens d’Asie et d’Europe. Leurs origines en Europe, Paris, Octave
Doin, 1908, 439 p.

38      E.J. RAPSON (edited by). The Cambridge History of India, Cambridge, at the University Press, 1922,
vol. I, 799 p.

39      Marin CÂRCIUMARU. Plante folosite de traco-geto-daci. în: Thraco-Dacica, Tomul VIII, nr. 1-2,1987,
p. 171-176.

40      Silvia MARINESCU-BÎLCU. Cultura Precůcuteni pe teritoriul României, Bucureşti, 1974.

41      Mugur ANDRONE. Cacica — un nou punct neolitic de exploatare a sării. în: SCIVA, tomul 40, nr. 2,
aprilie-iunie 1989, p. 171-177.

42  Gheorghe DUMITROAIA. La civilisation de Cucuteni en contexte européen, Session scientifique Iaşi-
Piatra Neamţ 1984, Iaşi 1987.

43  Vasile BORONEANT şi Dardu NICOLAESCU PLOPŞOR. Lesions traumatique violentes datant de
l’épipaléolitique tardif du sud-ouest de la Roumanie. In: Antropologie, Brno, XXVIII/l, 1990, p. 55-65.

44      Ion GHINOIU. Popasuri etnografice româneşti, Bucureşti, ESE, 1981,117 p.

45      Nicolae IORGA. Istoria românilor prin călători, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1981, 701 p.

46      Dimitrie CANTEMIR. Descriptio Moldaviae, Bucureşti, Ed. Ecademiei R.S. România, 1973,403 p.

47      Petrus et Paulus MANUCIUS. Transilvaniae olim Dacia dicta descriptio…, Roma, 1596, 56 p.

48  Johann FILSTICH. Tentamen Historiae Vallachicae, Braşov,  1728, (Ediţia bilingvă latină-română),
301 p.

49  Valeriu CAZACU. Evoluţia nivelului tehnicii şi ştiinţei miniere în spaţiul Carpato-danubian, Bucureşti,
OJD pentru Industria Minieră, 1982,104 p.

50   Iustinian PETRESCU. Perioadele glaciare ale pământului, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1990,283 p.

51       Mircea ŢICLEANU. Evoluţia climatică şi paleogeografică a Vetrei Româneşti în paleolitic, mezolitic şi
neolitic. Comunicare orală prezentată la S.C.S. Getica, la 14 decembrie 1991 (nepublicată).

52   Comeliu RUSU. Comunicare orală privind condiţiile materiale necesare pentru asigurarea hranei co
lectivităţilor umane şi variabilitatea producţiei de hrană în funcţie de factori geografici şi climatici, S.C.S.
Getica, la 21 martie 1992.

53   Manava-Dharma-Sastra. Lois de Manou, traduit du sanscrit par A/.Loiseleur — Deslongchamps, Paris,
Garnnier Frčres, f.a., 460 p.

54   C. Iulii CAESARIS. Comentarii de bello gallico, Paris, Libraire Hachette, 1926, 766 p.

55       Solomon REINACH. L’origine des Aryens. Histoire d’une controverse, Paris, Ernest Leroux, 1892,
124 p.

56       Franz Sales MAYER. Ornamentale Formenlehre, 1888. Ediţia română publicată sub titlul Ornamentica,
Bucureşti, Ed. Meridiane, 1988, traducere şi cuvînt înainte de Radu Florescu.

56.1   voi. I,   394 p,; 56.2 voi. II, 390 p,

57   Ingvar ANDERSSON. Schwedische Geschichte, Munchen, 1950

58   Stewart OAKLEY. The Story of Sweden, Londra, 1966.

59   Ion HURDUBETIU. Istoria Suediei, Bucureşti, ESE, 1985,380 p.

60   Franz Joseph SULZER. Geschichte des Transalpinischen Daciens, 3 vol., Viena, 1781 —1782.

61   Max MŰLLER. La science du language, Paris, Durand et Pedone Lauriel, 1867,530 p.

62   Robert RÔSLER. Romănische Studien, Leipzig, 1871.

63   Dan MONAH, Ştefan CUCOŞ. Aşezările Culturii Cucuteni din România, Iaşi, Editura Junimea, 1985,
218 p.

64   STRABON. Geografia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.

64.1 voi. I,  734 p. Fără an, fără B.T. ; 64.2 voi. II, 866 p. 1974; 64.3 voi. III, 781 p. 1983

65   Vasile PÂRVAN. Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1982,605 p.

66   TACIT. Despre originea şi ţara germanilor, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1957,67 p.

67 Pierre CHAUNU. Civilizaţia Europei în secolul luminilor, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1986.
67.1 voi. I,  470 p,; 67.2 voi II,  532 p,

68  Jean LAUMONIER. La nationalité française. Les Hommes (vol. II) Paris, Chamuel, Editeur, 1892,
381p.

69  * * • Cronicon pictum Vindobonense. Tradusă şi comentată de G. Popa-Lisseanu în vol. XI din seria
Izvoarele Istoriei Românilor, Bucureşti, I.E. Torouţiu, 1937,251 p.

70  Alexandru PIIILIPPIDE. Originea românilor, Iaşi, Tipogr. Viaţa Românească, 1923.

70.1   vol. I, Ce spun izvoarele istorice, 1923,889 p.

70.2. vol. Il.Ce spun limbile română şi albaneză, 1928,829 p.

71 • * * Walhala şi Thule, Mituri şi legende vechi, repovestite după izvoare de Mihai Isbăşescu, Bucureştf,
Ed. Minerva, 1977,2 vol.

71.1  vol.1,  260 p.

72  Mircea ŢICLEANU et al. Reflets des réalités paléogéographiques prémésolithiques (prehalocčnes)_du
Bassin Pannonien dans la tradition mythique européenne et ouest asiatique, Comunicare, prezentată la
al XH-lea Congres Internaţional de Ştiinţe preistorice şi protoistorice, Bratislava, la 6 septembrie 1991.

73  Robert WACE. Le Roman de Rou et des ducs de Normandie (s.XH), Rouen, Edouard Frčre, Editeur, 2
vol., 1827 (vol. I).

74  • * • Le trésor des Niebelungs, traduit par Marie Butts, Paris, Payot, 1928,300 p.

75  Dimitrie ONCIUL. Scrieri istorice, Ed. Ştiinţifică, 1968, vol. 1,718 p.

76  Gordon EAST. Géographie historique de l’Europe. Traduit de l’anglais par Andhrée Vaillant, Gallimard,
1939,398 p.

77  Nicolas LAHOVARY. Les peuples européens, Neuchâte), Editions de la Baconničre, 1946,687 p.

78  Eugen COMŞA. Neoliticul pe teritoriul României — consideraţii, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1987,198 p.

79  TUKYDIDES. Războiul peloponeziac (traducere de M. Jakotă), Editura Casei Şcoalelor, 1941,568 p.

80  Gheorghe DRAGOŞ. Stadiul de dezvoltare economică a societăţii homerice, Cluj, Tipografia Naţională,
1937,64 p.

81  F. Donald LOGAN. Vikingii în istorie, Bucureşti, Ed. Bălcescu, 1990,229 p.

82  Carlo TAGLIAVINI. Originile limbilor neolatine, Bucureşti, ESE, 1977,592 p.

83  Geza KISS. Ideologia şi tendinţele minorităţii maghiare. în volumul: Dreptul la memorie, II, p. 341-355,
selecţie I. Chimet, Ed. Dacia, 1992.

84  Alf LOMBARD. Un rapprochement nouveau. L’histoire du maltais peut-elle nous aider ŕ mieux com
prendre celle du roumain? In: Revue Roumaine de Linguistique, nr. 1/1974, p. 3-22.

© Fundatia Gandirea

Niciun material de pe site nu poate fi reprodus fara acceptul scris al Fundatiei si citarea sursei