STUDIU INTRODUCTIV la cartea “STUDII DE CIVILIZATIE SI CULTURA ROMANEASCA”


GABRIEL GHEORGHE

Mottouri: Eu cred în viitorul culturii române mai mult decît în viitorul culturii europene.
Mircea Eliade, interviu cu Adrian Păunescu, 1971Nu e adevărat ceea nu e dovedit.
Descartes, Regulae ad directionem ingenii3 Istoria este un gen literar.
N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, Ed. Polirom, 1999, p. 204.

Aici e cheia caracterului limbei româneşti şi numai acela va pătrunde în spiritul ei
care se va fi ocupat îndeosebi cu zicătorile române.
Moses Gaster, Literatura populară română, Ed. Minerva, 1983, p. 149

Datele fundamentale care definesc şi marchează prezenţa românilor în lume sînt învăluite în ceaţă, pînă acolo încît se poate spune că istoria românilor, mai ales pentru epoca veche, n-a început să fie scrisă.

Este de tot regretabil că atîţia diplomaţi ai facultăţilor de istorie, din care unii deveniţi profesionişti erudiţi, au ignorat fundamentele istoriei şi spiritualităţii românilor, deşi acestea sînt şi  cele primordiale ale Europei.

Nu s-a observat că pînă-n prezent nici un popor european nu-şi cunoaşte originile şi nu-şi poate scrie istoria, decît ca frînturi de ultimă oră, ca şi cum în adâncul timpului aceste populaţii europene n-ar fi existat şi au apărut ca generaţii spontanee.

Cauzele acestei situaţii pot fi numeroase.  În primul rând faptul că în istorie legendele fac carieră mai mare ca realităţile (Mommsen) .

Apoi, moda studiilor, mai ales universitare, în occident a dus la învăluirea minţilor, insuficient formate şi “mobilate” cu fundamente ale ştiinţei, ale tinerilor, cu ceea ce ştia occidentul.  Or, prin tradiţie, în dogmatica şcolară occidentul nu s-a preocupat cu interes decît de faptele petrecute în limitele graniţelor sale naţionale.

Să-l ascultăm pe celebrul Ferdinand  Lot (Les invasions barbares de lEurope, 1932)

Ne legăm de luptele sterile ale Franţei şi Angliei în secolele XIV şi XV.  Dar pentru istoria europeană interesează rezistenţa la turci a grecilor, sîrbilor, ungurilor, valahilor, moldovenilor (subl.ns),  în fine, a ruşilor din secolul al XIII-lea pînă în al XVI-lea secol. Graţie sacrificării (immolation) “balcanicilor” şi slavilor de răsărit a putut să continue civilizaţia occidentală în Europa de Apus.  Şi e ceva de care germanii, italienii, francezii nu-şi dau seama îndeajuns.

Istoria Franţei, pe care a trebuit s-o învăţăm pînă la saturare în timpul liceului, se ocupă de cancanurile de la curtea celor 18 Ludovici , de răzmeriţa de la 1789, declarată revoluţie mondială.

Nu i-a trecut  nimănui prin minte că românii ar putea fi poporul primordial al Europei, că româna ar fi limba primordială a Europei, aşa numita indo-europeană comună.

S-a început să se scrie istoria românilor prin copierea modului de scriere al istoriei altor popoare europene, ca şi când viaţa strănepotului ar explica-o pe cea a străbunicului.  S-a pus tot timpul carul înaintea boilor, fără ca această inversare să stingherească, să tulbure pe specialişti.

Pompiliu Eliade (1869 – 1914) afirma (De l’influence française sur l’esprit public en Roumanie, 1898) că noi nu suntem decît o copie mai mult sau mai puţin bună a francezilor.

Acest fel de enormităţi au mai debitat şi alţii, nu puţini, ceea ce dovedeşte o totală necunoaştere a Istoriei Românilor, o idee haotică despre aceasta.  Toate aceste erori profunde  aparţin unei pojghiţe foarte subţiri de pseudointelectuali neînţelegători.

Ce însemna pentru P. Eliade şi cei care gândeau ca el spiritul public din România? Noi am locuit mult mai târziu, în 1944, în cîteva comune din jud. Dolj şi n-am întîlnit nici o formă de influenţă franceză la locuitorii acestor comune.  Dacă alţii au întîlnit să spună în ce consta aceasta.  La 46  ani distanţă de data la care P.Eliade revendică o influenţă franceză asupra spiritului public în România, în aceste comune erau mulţi locuitori, mai ales femei, care nu părăsiseră niciodată satul în care s-au născut. Nu exista curent electric, aparate de radio, nu existau ziare.  Locuitorii vârstnici şi multe femei, printre cei maturi, chiar şi tineri, nu ştiau carte, nici scris, nici citit.

Oamenii trăiau simplu, natural, într-o existenţă ciclică, legată de anotimpuri şi tradiţii imemoriale. Cultura era de sorginte locală, transmisă din gură-n gură, la clacă, la horă, la şezători, la diferite sărbători, în diverse întîlniri de familie.

Singura justificare a unor obiceiuri şi manifestări tradiţionale era: aşa am pomenit.

Când eram întrebat de unde sînt şi răspundeam din Bucureşti, urmau alte întrebări: e departe Bucureştiu’?  Cu ce am venit de la Bucureşti?  Răspunzînd cu trenul, eram întrebat: cum e trenul, dacă merge repede etc.

Noi n-am întîlnit, mult mai târziu, nici ţărani, nici orăşeni în România care să pară copii ale francezilor.

În schimb am întîlnit în Provenţa destui oameni care păreau copii ale românilor, şi  ca înfăţişare şi ca limbă.  Ciobanii din Limousin  parcă erau ciobanii din Carpaţi, în sumane miţoase, sprijiniţi în bâtă, cu clop pe cap.

Oricum, a se vedea mai departe dovezile de necontestat că strămoşii celor care se numesc azi francezi au sosit cel mai probabil din Ardeal, din Banat sau Oltenia după finele mileniului III î.e.n.

La jumătate de secol după năstruşnicia lui P. Eliade , “spiritul public” al ţăranilor nu ştia unde e  Capitala Ţării în care vieţuiau, nu aveau nici un fel de ştire de dincolo de satul în care locuiau, dar erau influenţaţi de francezi, de care nici nu auziseră, nici nu bănuiau că există.  Cum?  Poate prin teleinfluenţă, de care noi n-am auzit, dar care constituie obiect al credinţei unor lingvişti chiar şi azi.

Se va spune: păi nu la ţărani s-au referit P. Eliade şi Co. Deci ţăranii nu participau la compunerea spiritului public în România.  Atunci la cine?

– La orăşeni.

Care şi cîţi orăşeni?

Pe ansamblul Ţării, la 1899 trăiau în mediul rural 5144216 locuitori (86,36%) şi 812474 locuitori în mediul urban (13,64%).

În 33% din judeţele Ţării mediul urban reprezenta între 4,73% (Gorj), 5,59% (Olt şi Suceava) şi 9,46% (Romanaţi).

În oraşe, care arătau ca vai de ele, fără electricitate, fără apă curentă şi canalizare (nici Bucureştiul şi nici Iaşul nu aveau) – acesta era nivelul de dotaţie edilitară al timpului – trăia o populaţie nevoiaşă, lipsită de multe din cele necesare traiului de zi cu zi, fără preocupări culturale livreşti.

Datorită bolilor infecţioase (febră tifoidă, difterie, scarlatină, dezinterie, tuse convulsivă, tifos exantematic, variolă) morbiditatea dar şi mortalitatea atingeau procente alarmante, iar mortalitatea infantilă (p.23) atingea procente înspăimîntătoare 33,37% pînă la un an (rural) şi 25-26% (urban).  Pînă la 5 ani 50% din copii mureau (rural) şi 37-40% (urban).

În aceste condiţii, românilor numai de spiritul francez le mai lipsea să se ocupe.

Într-un anuar de peste 340 pagini nu există nici un rând despre cultură, librării etc.

Cultura era numai cea produsă de populaţia însăşi, la hore, şezători, clăci, sărbători de tot felul, mai mult de 80% din populaţie nu era ştiutoare de carte, ca în toată Europa timpului.

În anul şcolar 1900-1901 erau (învăţămînt primar):

Rural (p. 284): 4593 învăţători la 282285 elevi înscrişi, din care au

absolvit 12499 (4,42%)

Urban (p.288): 1357 învăţători la 71070 elevi înscrişi, din care au absolvit

9000  (12,66%)

În învăţămîntul mediu (licee, gimnazii, seminarii, şcoli normale, şcoli normale     pedagogice (băieţi şi fete) – numai la oraşe – existau:

156 profesori la 19332 elevi din care au absolvit 1912 (9,89%)

Şcolile comerciale, de agricultură şi meserii, profesionale şi de menaj aveau:

265 instructori 4169 elevi      absolvenţi 242 (5,8%)

Şi acest tablou sumbru dă seama de starea socială şi culturală a Ţării.   Atîta vreme cît absolveau şcolile primare doar procente ridicole sub 5%, în mediul rural, şi sub 13% (urban), iar în învăţămîntul mediu (urban) sub 10% este cît se poate de limpede cît se interesa de cultura franceză spiritul public din România.

Învăţămîntul universitar reprezenta, ca număr de studenţi, sub 1%o din populaţia ţării (în ultimii 25 de ani aproape de 1%)

În 1900/1901 existau două centre universitare, Bucureşti şi Iaşi, în care studiau, (în paranteze cadre didactice):

Drept Medicină Litere Ştiinţe TOTAL
Bucureşti 2634 (11) 643 (26) 566 (14) 387 (18) 4230 (69)
Iaşi 290  (10 ) 201 (21) 218 (10) 125 (16) 834 (57)
TOTAL 2924 (21) 844 (47) 784 (24) 512 (34) 5064 (126)

Deci, cadrele didactice universitare însumau 126 de persoane.

Cîţi intelectuali, chiar şi cu absolvenţii de liceu, avea România atunci? Datele din Anuarul Statistic al României, 1915 -1916.

Intelectualii adevăraţi puteau fi număraţi pe degetele de la cîteva mâini, oricum o pojghiţă foarte subţire.  Şi aceasta mai ales în Bucureşti şi Iaşi.

Aceşti puţini intelectuali au merite excepţionale în cultura română, dar nu ca nişte copii mai mult sau mai puţin bune ale francezilor, ci că au trăit şi au creat în română, pentru români.

În rest, cine să reprezinte spiritul public în oraşe?  Mahalagii şi chivuţele Bucureştiului?

Prin cine se transmitea aşa zisa influenţă franceză?  Radio nu exista, ziare erau puţine şi pline de alt fel de informaţii, mai ales sociale, financiare, etnice, privind Ardealul, după procesul memorandiştilor etc.

Se uită prea adesea că în România învăţămîntul primar obligatoriu a fost legiferat în 1864, de Al. I. Cuza, iar în Franţa abia la 1882.

De asemenea se uită, mai ales, ce a dat Spaţiul Carpatic Franţei: limba (şi azi în Provenţa, în Franche Comté, în Limousin, în Bearn etc., se vorbeşte o română mai mult sau mai puţin stîlcită) – a se vedea Mitu GroscuOccitan et Roumain. Ressemblances, Iérusalem, 1987, E. Vidal, Gabriel AzaisDictionnaire des idiomes romans du Midi de la France, 1877, şi articolele noastre:  În vechime, Franţa a fost românofonă, în “GETICA”, 1-2 şi 3-4 ş.a. -, agricultura, care i-a scos pe oameni din starea de sălbăticie (Diodor din Sicilia, sec. I î.e.n., Biblioteca istorică, E.S.T., 1981, p.40), civilizaţia neolitică etc.   Dacă se va reuşi ca printr-un studiu serios, sistematic şi doct să se evalueze reporturile dintre spaţiul carpatic şi spaţiul francez de astăzi se va putea, sperăm, stabili mai aproape de realitate activul şi pasivul de cultură şi civilizaţie dintre acestea.

După primul război mondial, o pleiadă de intelectuali români, luând ca unic model Franţa, Apusul în genere, şi-au propus să schimbe destinul României, să-l adapteze după cel al Franţei.

Iartă-i Doamne că nu ştiau ce vor să facă.

Fără cea mai mică verificare istorică, puneau Franţa în prepeleac şi apoi raportau România, cu o civilizaţie multimilenară, originară, pe care n-au priceput-o, la Franţa, cu o civilizaţie modernă, în bună parte de imitaţie, ceea ce, de bună seamă, era o prejudecată,  fără acoperire în realitate.  Singura lor scuză era neştiinţa lor, deşi cu puţină imaginaţie şi puţină lectură istorică şi privitoare la descoperirile arheologice din Spaţiul Românesc, cele din Franţa şi din restul Europei s-ar fi putut lămuri. O elementară comparaţie între limbile vorbite pe cele două teritorii, le-ar fi relevat adevărul că Franţa a fost românofonă de-a lungul întregii ei istorii, că abia după 1539, data Ordonanţei de la Villers – Cotterets a lui Francisc I care proscrie le bas latin, cum numeau ei româna, francezii s-au desprins, târziu, în parte, de limba română.

N-au ştiut-o, dar nimeni nu e vinovat pentru neştiinţa altcuiva.  Ar fi avut o scuză doar dacă tăceau.

Păcatele pe care aceşti intelectuali le impută neamului Românesc sînt ilustrate numai prin realităţi orăşeneşti.

Imaginile catastrofice la care se apelează pentru a prefigura dispariţia poporului român din istorie: românii se retrag de pe scena lumii nemaiputînd  creea (crea!) oameni (p.6), popor care nu va mai fi (p. 6) etc.. (N. Porsenna, Regenerarea neamului românesc, 1934), seamănă pînă la identitate cu strigătele de deznădejde şi alarmă ale lui Iuliu Maniu (Iuliu Maniu în faţa istoriei) faţă de societatea deschisă şi statul de “drept“: ţara noastră în întunericul epocii medievale (p.256), dezastrul material şi moral (p. 257), dezagregare morală şi sufletească…,criză economică care sleieşte orice avânt (p.264) etc.

Totul se petrece în spuma de la suprafaţa lucrurilor orăşeneşti, prin excluderea tălpii Ţării.

Această fractură de fond n-a scăpat unor oameni de cultură străini. Hermann Keyserling, atît de des citat de oamenii de cultură dintre cele două războaie mondiale, scrie (Analiza spectrală a Europei, 1993): cei 10000 din clasa de sus preferă mai degrabă spiritul străin celui propriu (p.278). însă ţărănimea e perfect sănătoasă, precum toate rasele vechi, e conservatoare în profunzimea ei (p. 281), subl.ns.

Lucien Romier (Le carrefour des empires morts.  Du Danube au Dniester, 1931) scrie (p. 215):.la durée du peuple des Carpathes tient [M1] a son insolement social dans le double cadre de la montagne et du village.  Pour comprendre son âme, il faut savoir que, depuis les Latins jusqu’a notre temps, il a échappé, pratiquement, a toute influence urbaine, (durata poporului din Carpaţi ţine de izolarea sa socială în dublul cadru, al muntelui şi al satului.  Pentru a-i înţelege sufletul, trebuie ştiut că de la Latini pînă-n zilele noastre el a fost departe, practic, de orice influenţă urbană), ferit de orice promiscuitate urbană (ibid).

Dans les nombreux musées dethnographie que je visitai, entre le Danube et le Dniester, je n‘ai trouvé trace d‘une vie ou d’une activité citadine a laquelle aurait participé, hormis les boiards de l’époque turque, la population autohtone(ibid., p. 215)  (În numeroasele muzee de etnografie pe care le vizitai, între Dunăre şi Nistru, n-am găsit nici o urmă de viaţă sau de activitate urbană la care să fi participat, în afara boierilor epocii turceşti, populaţia autohtonă), subl.ns.

Tot L. Romier scrie (ibid., p. 204): La langue roumaine n’était parlée que par les paysans pauvres et illettrés: les classes dirigeantes, celles memes qui se paraient de titres pour représenter la tradition et assurer le gouvernement du peuple, méprisaient cette langue populaire, se servaient de langues étrangeres, le grec, le français, l’allemand, le russe(Limba română nu era vorbită decît de către ţărani, săraci şi analfabeţi: clasele conducătoare, chiar acelea care se împăunau cu titluri pentru a reprezenta tradiţia şi a asigura guvernarea poporului, dispreţuiau această limbă populară, foloseau limbi străine, greaca, franceza, germana, rusa), subl.ns.

Cu ajutorul a doi oameni de cultură străini am ajuns ca cititorul să înţeleagă cine reprezenta, în vederile lui P. Eliade şi a celor care gândeau ca el, spiritul public în România: cei 10000 de franţuziţi care se dădeau români cu diplome de la Ştefan cel Mare şiMircea cel Mare, dar care nu înţelegeau nimic din realităţile şi necazurile ţărănimii române şi, ceea ce este mai grav, nimic din genialitatea limbii române.  O crustă groasă de snobism îi împingea să folosească idiomuri străine.

Apoi în ce limbă se răspîndea prezumtiva influenţă franceză?

Aproape nimeni pînă la Eminescu nu îndrăznea să scrie limba vorbită, ţărănească.  Limba noastră scrisă urma modele străine: fie pe calapodul vechilor traduceri din slavoneşte, fie structura limbilor din care se tradusese în ultimele două secole adică neo-greaca, italiana şi franceza.  Autorii români au reuşit să scrie bine româneşte de-abia de la Eminescu încoace, adică de mai puţin de o sută de ani(M. EliadeDespre Eminescu şi Hasdeu, Junimea, 1987, p. XII)

În ce limbă s-a desfăşurat influenţa franceză în stare să ne transforme în copii ale francezilor?

Nu exista nici o cale de pătrundere şi ca atare, nici un efect de felul celui declarat de P. Eliade, ca şi de alţii nu mai puţin superficiali.

Franz Joseph Sulzer, un ins ostil românilor, a lansat, la 1781, cu 90 de ani înainte de Roesler, tîmpa basnă a formării românilor la sud de Dunăre şi migrarea lor la nordul Dunării.  Totuşi determinat de un minim de respect faţă de el însuşi scrie (Geschichte des Transalpinischen Daciens, vol I, p. 41): În Dacia (limba valahă), deşi a fost în contact cu atîtea limbi străine, n-a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, nu există un singur cuvînt unguresc comun întregii limbi valahe.

Sau în altă parte (ibidem, p. 11): Trebuie puternică imaginaţie şi multă abstracţiune ce să-şi închipuie cineva, contra istoriei, că un popor, care azi întrece în număr cu o jumătate pe toate celelalte neamuri de oameni din Transilvania luate la un loc (deci în sec. XVIII, după Sulzer, românii reprezentau în Ardeal 60%, iar celelalte populaţii împreună 40%, n. ns. G.G.) a rezistat singur timp de şapte sute de ani la neîncetatele năvăliri a douăzeci de popoare barbare, care azi toate au dispărut din Dacia, fără să lase urmă de numele şi de limba lor..fără să împrumute măcar un cuvînt de la una măcar, cu excepţie numai de la Slavi, din aceste multe naţiuni, de la Goţi, Taifali, Victofali, Huni, Gepizi, Heruli, Longobarzi, Avari, Bulgari, Vandali, Unguri, Comani, Pecenegi.

În toate cazurile de acest fel, în istorie, se invocă superioritatea culturală a neamului care a asimilat alte popoare, a cărui limbă s-a impus faţă de alte “limbi” cu care a venit în contact .

Se spune frecvent: romanii i-au cucerit militar pe greci, dar grecii i-au cucerit cultural pe romani, remarcându-se o superioritate spirituală a grecilor faţă de romani.

Două situaţii  identice cu soluţii diferite, căci n-am întîlnit nicăieri pînă astăzi să se recunoască realitatea că cele 20 de popoare de care vorbeşte Sulzer au dispărut din Dacia datorită superiorităţii culturale şi de civilizaţie a dacilor, geţilor sau românilor, căci aceşti trei una sînt.

Să-l cităm şi pe Ferdinand Brunot (Histoire de la langue française, tome I, p. 361) în acest sens: Pour la langue, il arriva ce qui se produit presque régulierement en pareil cas ce fut celle des plus civilisés qui exerça sur l’autre son ascendant.  Et les plus civilisés étaient incontestablement les Orientaux. (Cît priveşte limba, s-a întâmplat ceea ce se produce cu regularitate în astfel de cazuri: limba cea mai civilizată exercită ascendentul său asupra celeilalte.  Şi cei mai civilizaţi erau incontestabil Orientalii.)

Această superioritate culturală şi de civilizaţie a geţilor (românilor) se remarcă pînă la un moment şi referitor la greci şi la romani, dar, pentru raţiuni de neînţeles, nu a fost observată şi remarcată mai ales de erudiţii oameni de cultură români, deşi a fost constatată, pusă-n texte şi hărţi, de către unii celebri savanţi străini.

Asemănător se petrece cu limba.  Deşi este cu totul limpede că româna este singura limbă din Europa, se caută şi se “descoperă” în ea fel de fel de influenţe şi împrumuturi din idiomurile ieşite din ea: elin, latin, italian, persan, sanscrit, hindi etc.  Despre aşa-zise influenţe albaneze, sîrbe, bulgare etc., nu este cazul să încercăm un studiu comparativ.  Îl vor face, poate, alţii, după noi. Nimeni n-a făcut în această privinţă cea mai minoră dovadă că un cuvînt din lexicul fundamental s-ar găsi în română ca un împrumut din idiomurile vecine, v. eseul 4.

Deşi se reclamă o puternică şi de durată influenţă slavonă asupra românilor şi limbii române, una grecească, una turcească, una maghiară, una italiană şi chiar una franceză, noi n-am găsit temeiurile unor atari afirmaţii, mai mult, studiile noastre vădesc că e vorba de multe declaraţii neverificate, multă superficialitate şi..nimic.

De ce am spus că româna este singura limbă din Europa?  Pentru că limba trebuie să aibă organicitate proprie, să aibărădăcini proprii din care să rezulte cuvintele care o  alcătuiesc, ceea ce nu e cazul pentru dialecte.

De exemplu, rădăcina românească BOR, inexistentă în latină, a generat în română 452 de cuvinte (v. “GETICA”, nr. 3-4, 1994, p. 41-104).  Este vorba de un caz unic în Europa, cel puţin, ca o rădăcină să aibă o astfel de productivitate.  Rădăcina MA (a se vedea “GETICA”, nr. 5-6) ajunge numai la cca. 200 de cuvinte, de asemenea caz unic între idiomurile europene.

De subliniat că vorbele generate de rădăcinile limbii române sînt în zdrobitoare majoritate populare, ceea ce, de asemenea , nu se mai întîlneşte în idiomurile din Europa.

André Lefevre (Les races et les langues, Paris, 1893, p. 174), fără să cunoască limba română – de altfel nici un studiu privind organicitatea românei nu a apărut pînă-n prezent, nici în română, cu atît mai puţin într-o limbă de circulaţie internaţională, privitor la graiurile provenite din indo-europeană, scrie: aucun idiome ne tend a l’état organiquetous s’en éloignent, tous a divers degrés, sont, non pas des ébauches mais des empreintes altérées, non pas des embryons, mais bien des détritus et des vestiges du type antérior et inconnu(nici un idiom nu tinde spre starea organică, toate se îndepărtează de această stare, toate, în diverse grade, sînt nu forme incipiente ci  amprente alterate, nu germeni ci, cu aproximaţie, resturi şi urme ale tipului anterior şi necunoscut).

Acelaşi autor, în aceeaşi  carte, despre acelaşi subiect, scrie (p.178).gramatica comparată se repetăIdiomurile de care vorbim (cele provenite din indo-europeana comună, n. ns) nu pot da seamă de formele şi de compunerea lor.  Nici unul dintre ele nu se explică prin sine însuşi, toate se explică unele prin altele (ceea ce-i adevărat pentru idiomurile occidentale, mai ales, nu şi pentru limba română, n.ns.).  Nici unul nu este o formă primară mai mult sau mai puţin avansată a unui tip către care ar tinde: toate sînt alterări diverse ale unui fond comun, a unui limbaj anterior  dispărut prin aceea însăşi, că toţi l-au luat cu ei.

Explicaţia din final nu se susţine: părăsind leagănul primar fiecare grup a luat pe buze ce folosea el din limba comună, dar cel puţin acelaşi patrimoniu lingvistic a continuat să existe pe buzele celor care au rămas.

Or, este clar că româna are o organicitate proprie viguroasă, embrionară, datorită căreia şi-a putut forma nemaiîntîlnita bogăţie lexicală populară din rădăcinile sale proprii.

Pentru comparaţie, iată opinia lui Antoine Meillet, probabil cel mai mare lingvist al Franţei, şi unul din cei mai importanţi în plan internaţional (Prefaţă la Dicţionarul etimologic al limbii franceze de Bloch – Wartburg – care, de fapt, nu-i etimologic decît cu numele – nota ns, G. G. – p. XV):

a)..les mots français ne se groupent guere en familles (cuvintele franceze nu se

grupează deloc în familii))

b)     L’isolement est l’état normal du mot français (Izolarea este starea normală a cuvîntului francez)

c)      En regle générale, il faut se reporter au latin pour comprendre les rapports que soutiennent entre eux les mots français (ca regulă generală, trebuie să ne ducem cu gândul la latină pentru a înţelege reporturile dintre cuvintele franceze)

Ce înseamnă toate acestea exprimate de greutatea cuvîntului lui A. Meillet?

Că franceza este o alcătuire târzie, un produs artificial al unor cărturari care s-au substituit poporului şi au confecţionat un jargon care a înlocuit aşa-zisa franceză veche prin şcoală, prin mass-media,, cu sabia, introducînd cu forţa limba regelui ( v. GastonTuaillon, Un texte juridique du XIIIe siecle en langage dauphinois, în: “La Burtifele”, nr. 1/1982)

Articolul profesorului Tuaillon de la Universitatea din Grenoble este plin de pitoresc.  Se vede că şi în secolul XX mulţi francezi sînt bilingvi, că încă în 1950 se întîlneau persoane în vârstă care nu înţelegeau măcar franceza.

Mai dezolant este peisajul folosirii francezei în secolul XVII – XVIII.  Cităm din cartea unuia din cei mai cunoscuţi şi activi lingvişti francezi, Albert Dauzat (Les patois, Paris, 1938, p. 27).

Dans le Midi, presque personne, meme dans les classes cultivées, ne parle le français: passé Montmorillon, rapporte La Fontaine, “on ne parle quasi plus français”. Et Racine
În Midi (jumătatea de sud a Franţei) aproape nimeni, nici chiar în clasele culte, nu vorbeşte franceza: trecut de Montmorillon, arată La Fontaine: “aproape nu se mai vorbeşte franceza”.  Şi Racine

affirme qu’a Uzes il a “autant besoin d’interprete qu’un Moscovite en aurait besoin dans Paris.”

afirmă că la Uzes el are “tot atît nevoie de interpret pe cît un moscovit ar avea la Paris”.

Gregoire, a la suite dune remarquable enquete qu’il avait faite en 1790 sur la diffusion du français dans les provinces, était arrivé a la conclusion suivante: “Au moins six millions de Français [sur 25 millions], surtout dans les campagnes, ignorent la langue nationale; un nombre égal est a peu pres incapable de soutenir une conversation suivie; en dernier résultat, le nombre de ceux qui la parlent purement n’excede pas trois millions; et, probablement, le nombre de ceux qui l’écrivent correctement est encore moindre.

Grigore, în urma unei remarcabile anchete întreprinse în 1790 privitor la răspîndirea francezei în provincii, ajunsese la următoarea concluzie: “cel puţin şase milioane de francezi (din 25 milioane), mai ales în mediul rural, nu cunosc limba naţională; un număr egal este practic incapabil să susţină o conversaţie curentă; ca rezultat final, numărul celor ce o vorbesc corect nu depăşeşte trei milioane; şi probabil numărul celor care o scriu corect este încă mai mic.

(Rapport lu a la Convention (séance du 16 prairial, an II))

(Raport citit în Convenţie (şedinţa din 16 aprilie, anul II))

Numărul unor astfel de mărturii este destul de mare.  Aceste constatări dovedesc că pînă în al doilea an al Revoluţiei franceze (1790) şi încă mult mai târziu, în unele zone, chiar pînă la jumătatea sec. XIX, Franţa n-a fost francofonă.  Şi nici astăzi nu este în întregime.  Cel puţin  bretonii şi bascii vorbesc idiomuri neînţelese de un francez.

Cel mai important istoric al limbii franceze Ferdinand Brunot scrie în concluziile sale (Histoire de la langue française, vol I, p. 533-534):

Quelque factice qu’il ait été, ou plutôt précisément parce qu’il est factice, ce mouvement d’imitation savante annonce mieux que tout autre les destinées ultérieures de notre langue…

.         Plus tard, apres bien des débats et bien des essais, on reconnaîtra combien cette pensée était inconsidérée, on changera de modele, on renoncera meme enfin a en prendre un au dehors, mais il y a une chose a laquelle on ne renoncera plus: c’est a l’idée que la langue peut et doit etre cultivée

Cît de artificială să fi fost, sau mai degrabă pentru că este artificială, această mişcare de imitaţie savantă anunţă mai bine ca oricare alta destinele ulterioare ale limbii noastre…

Mai târziu, după multe dezbateri şi multe încercări, se va recunoaşte cît era de nechibzuit acest mod de a gândi, se va schimba de model, în fine se va renunţa chiar la a lua unul din afară , dar este un lucru la care nu se va mai renunţa: ideea că limba poate şi trebuie să fie cultivată

artificiellement, en dehors et souvent en dépit de son évolution spontanée.

Ce seront tour a tour les poetes, les grammairiens, les gens des cercles, les philosophes, les hommes d’Etat qui prétendront la conduire.  Mais le libre développement de la langue littéraire est fini en France au seuil du XVIe siecle(subl. ns.)

artificial, în afara şi adesea în ciuda evoluţiei ei spontane.

Pe rând, poeţii, gramaticii, oamenii din cercuri, filozofii, oamenii de stat vor pretinde să-i dirijeze evoluţia.  Dar libera dezvoltare a limbii literare s-a încheiat în Franţa pe pragul secolului XVI. (subl.ns.)

Trebuie să arătăm că acelaşi delir de mărire ca la Roma (Horatius: Odi profanum vulgus et arceo – Urăsc poporul de jos şi îl ţin departe de mine – Ode, liber tertius, Oda I) a operat şi în Franţa. Mai ales după Renaştere,

la langue écrite et la langue parlée se séparent de plus en plus.  Ce n’est plus seulement la graphie qui differe de la parole, chose qui des les plus anciennes époques nécessite une critique si attentive, c’est le livre qui volontairement, par un effort conscient s’éloigne du langage des “idiots” (F. Brunot, Histoire.., vol I, p. XIII).

limba scrisă şi limba vorbită se depărtează din ce în ce mai mult.  Nu este numai grafia care diferă de vorbire, fapt care din cele mai vechi epoci are nevoie de o critică aşa de atentă, este cartea care în mod voit printr-un efort conştient se îndepărtează de vorbirea “idioţilor”.

La ce s-a ajuns cu astfel de procedee de a crea limbi artificiale pe care oamenii simpli, “idioţii” ( cum scriu autorii francezi), să nu le priceapă?

Inferioritatea limbii noastre (se referă la latina clasică, n. ns. G. G.) se remarcă mai ales, prin faptul că foarte multe idei nu au în limba noastră termeni proprii, încît trebuie să recurgem la metafore şi perifraze.  Chiar când e vorba de idei care au o denumire,sărăcia noastră fără margini ne obligă de foarte multe ori să apelăm la acelaşi cuvînt, pe când grecii au nu numai bogăţie de cuvinte ci şi dialecte diferite. (Quintilian, sec. I e.n., Arta oratorică, trad. Maria Hetco, Ed. Minerva, B.P.T., 1974, vol. III, cap. 10, p. 34), subl. ns.

Era cît se poate de normal ca aceleaşi concepţii, aceleaşi practici să ducă la rezultate similare.

Latina clasică a ieşit, de aşteptat, un amalgam de o sărăcie jenantă.  O spune nu numai Quintilian, citat mai sus, dar şi Boethiusş.a.

Este aici locul să-l cităm pe dl. Alexandru Badea care în urma unor studii docte a ajuns la următoarele concluzii:

1) O limbă nu poate deveni o altă limbă în evoluţia ei.

2) Nu există limbi noi în ordinea naturală.

3) Din ce ştim din istorie, nu se cunoaşte pînă acum naşterea unei limbi noi.

Privitor la romanizarea geto-dacilor nu este demonstrat nimic: lingviştii cred că demonstraţia fost făcută de istorici, iar istoricii cred că e treaba lingviştilor. (Din volumul Începuturi româneşti, în manuscris, primit prin amabilitatea autorului)

În baza acestor concluzii nu se poate justifica naşterea ziselor limbi neo-latine, cu o structură gramaticală deosebită faţă de latină, cum remarcă eruditul francez  Contele d’Hauterive.

În ce priveşte franceza, să-i  ascultăm pe cei mai autorizaţi specialişti ai Franţei.  A se vedea în primul rând La vie du langage deJacques Cellard (Le Robert, 1978, p. 298) unde este citat Clément Marot (1496-1544) care, la timpul său, scria cu amărăciune: tout ce qui nous irrite dans l’orthographe de notre langue: complication, illogisme, inutilité, etc. (p.270) et anarchie grammaticale (p. 271) – tot ce ne irită în ortografia limbii noastre: complicaţie, lipsă de logică, inutilitate etc. (p. 270) şi anarhie gramaticală (p. 271). Nous avons la, réunis, les symptômes accablants du désordre de l’orthographe lexicale (p.28). C‘est le jeu “bete et méchant” national (p.28) – noi avem acolo, reunite, simptomele copleşitoare ale dezordinii ortografiei lexicale (p. 28).  Este jocul “tîmp şi păcătos” naţional (p. 28)..anarchie de notre écriture nationale (p. 29) – anarhie a scrierii noastre naţionale (p. 29).

Les meilleurs esprits, linguistes, lexicologues, ne croient meme plus “possible une reforme quelconque de l’orthographe permettant de sortir de l’impasse actuelle”. (p. 28) – cele mai bune spirite, lingvişti, lexicologi, nu cred chiar că ar mai fi “posibilă o reformă oarecare a ortografiei care să permită ieşirea din impasul actual”. (p. 28)

Am întîlnit mai multe astfel de văicăreli ale spiritului public francez faţă de limbajul defectuos, ininteligibil fără aspectul scris, la care s-a ajuns prin opera autoprometeilor naţionali declaraţi din secolele anterioare: au îndepărtat limba de vorbirea “idioţilor”, dar le-a ieşit o limbă “săracă şi şchioapă”.  Preţul plătit n-a fost oare prea mare?

Toate încercările care s-au făcut şi se fac pentru a îndrepta cît de cît lucrurile sînt, credem, sortite eşecului.  Un dicton latin spune chiar: Quod ab initio vitiosum est, tractu temporis convalescere nequit / Ceea ce e prost făcut de la început trecerea timpului nu poate să vindece (repare).

Alţi francezi celebri au accente şi mai dure la adresa rezultatelor la care s-a ajuns prin excluderea de la folosirea limbii naţionale a 98% din francezi, declaraţi “idioţi” de către stăpânii graiului ales să devină franceza.

Să-l cităm pe celebrul J. Vendryes (Le langage, Paris, 1921, 448 p.): La misere orthographique est chez nous considérée par certains (Arsene Darmesteter, F. Brunot, L. Havet, M. Bréal, M. Grammont – citaţi cu lucrările respective) comme une calamité nationale (p. 389) – mizeria ortografică este la noi considerată de către unii (cei menţionaţi, toţi celebrităţi în lingvistică) ca ocalamitate naţională. Se prevede că diferenţa între vorbire şi scriere se va accentua (p. 397).

Erorile părinţilor le plătesc copiii.  Vendryes adaugă: L’orthographe française est un systeme conventionnel établi de toutes pieces par la volonté de quelques savantasses (p. 397) – Ortografia franceză este un sistem convenţional stabilit în toate detaliile prin voinţa cîtorva savanţi buimaci.

Pe paginile următoare, J. Vendryes justifică de ce dilema în care se găseşte franceza nu are soluţie, că deci, “calamitatea” se perpetuează sine die.

Iată spre ilustrare cîte înţelesuri se exprimă în franceză prin sunetul e vorbit:

  • e
  • eh
  • es
  • est
  • et
  • ai
  • aie
  • aies
  • ait
  • aient
  • aie!

Şi aceasta nu este un caz izolat, ci mai degrabă cazul obişnuit.  Tot aşa se întâmplă cu: o,ô, oh, haut, au, aux, eau etc., toate pronunţate o.

Pentru a ilustra de ce lingviştii francezi au aprecieri atît de aspre la adresa francezei vom mai da un exemplu: în cîte feluri am găsit scris în franceză cuvîntul românesc om (trimiterile la Proverbes français antérieurs au XVe siecle, edition Joseph Morawski, Paris, 1925):

1   hom      193, 1213

2   home    737, 816

3   homme 817, 1603

4   homs    844, 1632

5   hon       771, 1711

6   hons    1713, 1714

7   houm   2229

8   om     2322

9   ome    198, 1081

10 omme 1096

11 on       457, p. 452 (DFA)

12 oume   968

13 omn     p. 452 (DFA)

DFA = Dictionnaire du français ancien

Parcă nu-s date chiar degeaba calificativele de anarhie gramaticală, dezordine ortografică etc.

Ce ar fi putut să ia româna din franceză?

Stând de vorbă, la Grenoble cu cîteva învăţătoare, în 1973, ne spuneau: nu vă daţi seama ce dificultăţi avem cu copiii de clasa I.

Ei spuneau la început mama (nu maman, cum cred şi scriu unii lingvişti, după urechea şi viziunea lor) şi papa. Pe parcurs ei au fost învăţaţi să-şi numească părinţii mer şi per, casa, mezon,iarba, erb, vaca, vaş, capra, şevr, ş.a.m.d.

Acesta-i limbajul pe care l-au învăţat oral. Când ajung la şcoală, după ce învaţă alfabetul, constată că mai trebuie să înveţe un alt limbaj, cel scris: merepere, maison, herbe, vache, chevre etc., că trebuie să înveţe nişte accente pe care înaintaşii lor nu le cunoşteau.  Este un chin pentru bieţii şcolari pe care Dvs. (românii), folosind scrierea fonetică, nu le cunoaşteţi..

-Nu Voltaire, pe care genialitatea nu l-a părăsit niciodată în stare de veghe, scria:

L’écriture est la peinture de la voix.  Plus elle est ressemblante, meilleure elle est? (Scrierea este pictura vocii.  Cu cît este mai asemănătoare, cu atît este mai bună.)

Tot Voltaire scrie (Génie des langues – art. Langues – vol. 10, p. 198 din Dictionnaire philosophique):

On appelle génie d’une langue son aptitude a dire de la maniere la plus courte et la plus harmonieuse ce que les autres langages expriment moins heureusement (Se numeşte geniu al unei limbi aptitudinea de a spune în modul cel mai scurt şi cel mai armonios ceea ce alte graiuri exprimă într-un fel mai puţin fericit).

Noi credeam că acelaşi text se exprimă mai scurt în engleză şi franceză.  Dar în ultimii zece ani, scriind şi publicând bilingv sute de pagini, am constatat că, dimpotrivă, româna exprimă acelaşi conţinut în texte mai scurte şi mai armonioase decît engleza şi franceza şi, cu atît mai mult, decît germana.  Publicând texte bilingve, română-engleză, franceză-română, pe două coloane, pentru a pune faţă-n faţă paragrafele în cele două limbi, am fost continuu obligaţi să rărim textul în română şi să culegem cu distanţă mai mică între rânduri acelaşi text atît în engleză, cît şi în franceză.

Din punct de vedere al economiei stilului şi armoniei exprimării, după definiţia lui Voltaire, se vădeşte că limba română are geniul exprimării, ceea ce nu-i puţin lucru.  Această constatare este la îndemâna oricui doreşte să refacă de ori de cîte ori acest experiment.

Dar geniul limbii române, străvechimea şi unicitatea ei se vădesc din numeroase alte fapte şi situaţii.

Să menţionăm cîteva din aceste mărci de străvechime, cum le-am numit, pentru că ele probează pentru limba română o existenţă multimilenară.  Sînt observaţii şi constatări ale unui nespecialist.

În ştiinţă altă formă de progres nu există: se lansează şi se pune în discuţie o ipoteză, specialiştii o analizează, sînt de acord cu ea, ca atare, o amendează sau o resping, cu argumente, şi în urma concluziilor obţinute, ipoteza poate fi adoptată, caz în care devine teorie, mai mult ori mai puţin ştiinţifică, sau ajunge în cimitirul, suprapopulat, al ipotezelor eronate. Este singura modalitate de a înainta în ştiinţă.

Vom prezenta în continuare cîteva mărci de străvechime ale limbii române.

a. Gradele de rudenie apropiate definite prin reduplicare.

Isocrate (436 – 338 î.e.n) scria: Aproape în tot ce am născocit , numai cuvîntul ne-a ajutat să ducem lucrurile la bun sfîrşit.nimic din ce a zămislit gândul omului n-ar putea exista dacă n-ar fi cuvîntul (v. Filosofia greacă pînă la Platon, II/2, p. 830-831)

Limba poate fi considerată ca precursor, instrument şi depozitar al întregii creaţii omeneşti.

Pentru a folosi acest instrument, în prima fază grupurile iniţiale de oameni au trebuit să numească obiectele cu care lucrau şi mai ales să stabilească apelativele cu care să se cheme între ei cei care lucrau împreună pentru atingerea unui ţel: să-şi facă un adăpost, să prindă o vietate, să-şi potolească foamea, în scop de avertizare, de chemare etc.

Cel mai timpuriu grup de interese comune imaginabil a fost familia, constituită pe bază de afecţiune.  Ca proces logic, trebuiau găsite apelative uşor de reţinut printr-un procedeu mnemotehnic.

Termenul nu exista, dar procedeul a fost descoperit şi aplicat încă din mileniul III î.e.n., înainte de începerea roirilor neolitice din Spaţiul Carpatic, alte spaţii locuite, în acel timp, n-au fost puse în evidenţă pînă-n prezent.

Ce este un procedeu mnemotehnic?

O modalitate de înlesnire a memorării cunoştinţelor pe baza unor asociaţii logice.

În această privinţă, făuritorii limbii române au găsit un procedeu genial, la-ndemână cu mii de ani în urmă: repetarea unor silabe clare, uşor de pronunţat.  Procedeul se numeşte azi reduplicare:

1 Ma/ma       2   Ta/ta        3 Ţa/ţa

2Te/te

4 Ne/ne         5   Ga/ga

4′ Bă/bă        6 Da/da

7   La/la

8   Le/le

9   Na/na  – De aici Na/ni, na/ni ?

10 Be/be (luş)

11 Ba/ba (Ba/bu)

Acelaşi procedeu mnemotehnic îl găsim şi pentru mâncarea copilului mic: pa/pa, dar şi pentru cele mai elementare acte fiziologice:pi/pi şi ca/ca.

Acest sistem este conceput în limba română şi este destinat permanenţei.

Mama şi Tata au semnificaţii numai în română si constituie rădăcini ale acesteia, iar împreună cu celelalte cuvinte formate după acelaşi procedeu, constituie un ansamblu logic, ceea ce le atestă apartenenţa esenţială la limba română.

Rămâne de făcut un studiu sistematic asupra acestei chestiuni esenţiale.

În nici un idiom din Europa nu se găseşte ceva asemănător, nici ca procedeu logic, nici ca număr de apelative formate pe această idee.

Dat fiind că toate populaţiile europene au roit din leagănul comun din Carpaţi este normal şi de aşteptat ca unele din aceste apelative să se găsească şi în unele graiuri europene, dar, cu excepţia lui Ma/ma, numai cîteva, disparate şi fără să formeze o unitate de concepţie.

Cu titlul de exemplu: tata (dial. abruzzez, dial. calabrez, bulgară, dalmată, alte dialecte italiene, latină, maghiară, sardă, dial. săsesc, dialecte populare Spania), na/na (albaneză, neogreacă, latină, persană, sîrbo-croată) şi alte cîteva, puţine la număr (citate din Termenii de înrudire în limba română, de Vasile Scurtu, Ed. Academiei RSR, 1966, 402p.)

b. â, î (v. studiul 5)

c. Pentru uşurinţa memorării lexicului de strictă utilitate, atunci când nu exista nici o posibilitate de-a încredinţa “hârtiei” numele dificile, greu de memorat, creatorii limbii române au găsit peste 900 cuvinte fundamentale pentru comunicare, monosilabice, clare, uşor de pronunţat şi de reţinut.

Iată cîteva exemple:

ac, alb, an, ar, arc

ban, basm, băţ, blid, bob, bont, borş, bot, borţ, boţ, bou, boz, braţ, brîu, bulb, bumb, bun

cal, cap, car, caş, câmp, cânt, cea, cep, cer, cerb, cerc, chin, chior, chip, ciob, cioc, ciot, ciuf, ciung, ciur, clei, clin, clanţ, clop, cneaz, coc, colb, colţ, con, corb, corn, corp, cort, coş, cot, crac, creţ, crez, crin, crâng, cub, cuc, cui, cuib, cur.

da, dam (bordei pentru vite), dar, deal, des, dig, dop, dor, dos, drac, drag, drob, drug, drum, dud, duh

d. cuvinte româneşti se găsesc, normal, în toate idiomurile artificiale, singurele atestate în antichitate (sanscrită, persană, elină, latină etc.) şi mai abitir în cele populare, dar care nu sînt atestate decît târziu şi numai parţial, fiind tratate ca graiuri (vezi mai înainte) pentru “idioţi”.

Să ni se îngăduie să ilustrăm această realitate prin cîteva dovezi.

1) Adjectivul rom. Mare, existent numai în română, se regăseşte ca atare în mai multe înscrisuri:

– La Procopius din Cezarea (500-562), în De aedificiis găsim M????o????? (Mareburgu), nu M??? / burgu (cetate mare), ceea ce dovedeşte prezenţa adjectivului rom. Mare în sec. VI, în greaca bizantină, cu sensul din română, iar nu gr. ????? (????)

În Glosarium saxonicum, întocmit la 830 e.n., de călugărul Heliand (citat după ediţia din 1840), rom. Mare figurează sub forma Maripe p.151 III, 153 I şi 154 I (cifrele latine reprezintă coloana pe pagina respectivă):

lat. famosus = sax. mâri (p.151 III)

lat. gloria = sax  mâri/tha etc. (p.153 I)

lat. illustris = sax. mâri (p.154 I)

– În francă (la care trimit atît Littré (1873), cît şi Larousse) sub sintagma frecventă, dar necunoscută, empr. au francique (împrumutat din francă) găsim:

Marechal = mai mare peste cai, serviteur des chevaux, a l’origine un domestique chargé  du soin de chevaux (Littré) / îngrijitor al cailor, la origine un servitor însărcinat cu grija cailor/.

Franceza actuală nu are nici una din cele două părţi ale cuvîntului şi, cum am mai spus, a fost atît de certată şi siluită de “savanţi lingvişti” autohtoni că nu mai poate forma derivate de la propriile ei cuvinte.

chal = cal, nu cheval !

La F. Brunot (Histoire de la langue française des origines a 1900, tome I, Paris, 1924), pe p. 110, găsim chiar sintagma româneascăcal mare, ca atare !

Cine a influenţa pe cine, şi cînd ?

– În cronica ducilor de Normandia (sec. XII) găsim:

li Maire, li plus forz = cel mai mare, cel mai puternic

– În epopeea naţională franceză Chanson de Roland din sec. XII apare de numeroase ori rom. Mare

vers 1604           Dient Franceis: Barun, tant mare fus (Francezii zic: baroane cît de mare fuseşi.)

vers 2195   Apres ad dit: Mare fustes seigneurs (După aceasta zise: mari furăţi seniori.)

vers 2221   Dist l’arcevesque: Tant mare fustes ber! (Zise arhiepiscopul: cît de mare fuseşi baroane.)

Un contingent destul de numeros de derivate ale rom. mare găsim în engleza aşa-zis veche:

mare, mara  = mare, larger, greater

maere  = famous (man), glorious

Din exemplele citate rezultă că adjectivul (adverbul) românesc mare era de uz frecvent în Europa de-a lungul secolelor. Azi el nu mai figurează decît în română.

Rădăcina din care provine este destul de frecventă în scrierile vedice şi indice. Luând în considerare rezultatele cercetării menţionate a Universităţii din Cambridge, că indo-persanii au părăsit leagănul carpatic pe la 2500 î.e.n., se poate presupune a vechime a acestui cuvînt de cca cinci ori milenară. Este o prezumţie care are nevoie de studii suplimentare pentru a fi, fie confirmată, fie infirmată.

2) Substantivul românesc, de uz curent, apa, a fost dedus de lingvişti dintr-un latin aqua, artificial şi târziu, provenind de fapt din rom. apa.

Dovezile? Abundă!

Dr. Obedenaru, însărcinatul cu afaceri al României la Roma, într-o scrisoare adresată lui B. P. Hasdeu la 18 martie 1878 îi spune: copiii din Roma spun apa înainte de-a ajunge să spună aqua.

Apa se spunea în toată Europa şi Asia vestică şi există dovezi din plin pentru această realitate.

În sanscrită rom. apa are ca echivalent subst. fem. ap, apa (pl. apas, apas) = eau, eaux, eaux personnifiées (N. Stchoupak, L. Nittişi Louis Renou, Dictionaire sanskrit-français, Ed. Maisonneuve, ed. II, 1987, p.48) şi áp s.f. (cel mai des pl. ápah) = Wasser, apă (v.Wörterbuch Sanskrit- Deutsch von Klaus Mylius, VEB Verlag Enzyklopädie, Leipzig, 1987, p.36)

În Altsächsisches Wörterbuch (Dicţionar de saxonă veche) de F. Holthausen, ed. 1954, la p.3, găsim:

apa = ?ack, Fluss = pîrîu, apă curgătoare (p.3)

După care apar numeroase nume de ape curgătoare:

Al-apa (p.2), Ass-apa (p.4), Kirs-apa (p.42), Linn-apa (p.47), Oht-apa (p.57) etc.

În mitologia vedică de la începuturi Apa este numele zeităţii apei şi are un rol hotărîtor în această mitologie, din apă apărînd oul primordial, din care iese Prajapati, domnul tuturor creaturilor, zeitate supremă în mitologia vedică, care rostind bhan creează pământul.

Pentru darurile apei, a se vedea A Dictionary of hinduism de Margaret and James Stutley, Routledge & Kegan Paul Ltd., 1977, p.15, art. Apah (pl.).

Şi la W. TomaschekLes restes de la langue Dace, Louvain, 1883, găsim (p.12): APUS, ruisseau au S.-O. de la Dacie; comp. l’arienapapa, eau et Zard – apa, Zald- apa, ???????, endroit dans la “Scythia minor” – eau jaune.

3) Prezenţa din preistorie, în România şi în Franţa, a aceluiaş hidronim: Olt. În prezent, rîul francez se numeşte le Lot, dar numele real al lui Lot este Olt. Chiar în prezent, un număr de localităţi situate pe malurile Lot-ului se numesc:

a. Saint Laurent d’Olt

b. Saint Geniez d’Olt

c. Saint Côme d’Olt

d. Saint Eulalie de rive d’Olt

e. Saint Vincent de rive d’Olt

f. Castelnau de rive d’Olt

g. Calmont d’Olt

h. Canet d’Olt

A se vedea Mitu Grossu, Occitan et Roumain. Ressemblances, Jerusalem, 1987, p.XII.

În Escale în timp şi spaţiu, p.16, Nicu Steinhardt menţionează, în Elveţia sau Germania, gara Olten.

Aceste nume nu pot proveni decît din timpul roirilor populaţiilor neolitice din spaţiul carpatic.

4) Cîteva cuvinte româneşti menţionate de Platon (Cratylos şi Timaios): zână, pir, gaia etc.

În Dex pir e dat din bulgară (sic!).

În Hindi (Basic Hindi Vocabulary, 1958) găsim: Kamra = cameră, Kiraya = chirie, Khabar = habar, Kharbuza = harbuz (pepene), dar şi Tarbuz = pepene (water melon), Chay = ceai, Tava = tavă ( cooking plate), Dava = medicină, Dant = dinte, Dada = tată mare,Dushman = duşman, Nana = tatăl mamei, Nam = nume, Nav = navă, Baniya = împrumutător de bani (de la ban = monedă,  cuvînt  existent  numai  în  română), Baba = bunic, Bua = buia (sora tatălui), Bora = sac (borneu), Mama = fratele mamei, Musafir = musafir, Maidan = maidan, Mausi = mătuşă (sora mamei), Laimp = lampă, Vidhva = văduvă, Shakkar = zahăr, Sharbat = şerbet (sirop), Sabun = săpun, Suraj = soare etc.

În Sanscrită şi în Avesta,

Da = a da (şi în  persana veche), Napat = nepot, Sta (Avesta), Stha (Skt) = sta, Spada (Av.) = spadă, Stana (Av.), Sthano (Skt) = stană etc.

În ce priveşte idiomurile din Europa, numărul prezenţelor lexicale româneşti în fiecare din acestea este atît de mare că spaţiul nu ne permite să le menţionăm.

Pentru stabilirea cît mai aproape de realitate a situaţiei limbii române între graiurile euro-vest-asiatice ar fi necesare studii sistematice, întocmite cu răbdare, pasiune şi rigoare de către cercetători cunoscători a mai multor limbi, atît pentru antichitate cît şi pentru lumea modernă.

e. În idiomurile romanice vorbite în jumătatea de sud a Franţei, folosind cele trei volume ale Dicţionarului lui Gabriel Azais am găsit 13.000 (!), treisprezece mii! de verbe care au infinitivul scurt şi participiul trecut întocmai ca în română, foarte departe de franceză.

Avem liste cu numărul de verbe de tip românesc pe fiecare pagină a Dicţionarului lui Azais. Toate verbele, indiferent dacă au sau nu echivalent ca sens  un verb românesc, urmează regulile gramaticii româneşti în această privinţă.

Să dăm cîteva exemple:

Conjugarea I            Cauta – Cautat          vol. I, p.377

Coulca – Coulcat        vol. I, p.498

Crea – Creat             vol, II, p.540

Conjugarea III                   Bate – Batut             vol. I, p.210, 212

Cade – Cadut            vol. I, p.349

Crede – Crejut/Cresut vol. I, p. 541, 542, 545

Conjugarea IV          Audi – Audit (d?z)     vol. II, p.149

Fugi – Fugit              vol. II, p.292

Numărul de cuvinte comune cu româna este foarte mare, dar sînt şi cuvinte specifice în ambele limbi, iar formele gramaticale asemănătoare sînt numeroase: perfectul compus identic, ambele idiomuri conjugă fără pronume personale, ceea ce în franceză nu se poate, comparativul adjectivelor se face la fel, ambele limbi au diminutive, ceea ce nu se-ntîlneşte în franceză etc.

Aceste frapante asemănări l-au făcut pe Edgar Quinet, scriitor şi filosof francez (1803-1875), să spună:

un Provençal soit allé enseigner sa langue aux paysans des Carpathes

un provensal să meargă să înveţe limba sa la ţăranii din Carpaţi

.(ap. E. VidalAnalogies du Roumain et du Provençal, p.22).

Tot aici arată Vidal că:

Le midi de la France était déja appelé du nom glorieux de ROUMANIE dans un édit de Clotaire, nom qu’il perdit pour le changer en celui d’Occitanie.

Jumătatea  sudică  a  Franţei  era deja numită cu numele glorios de Roumanie într-un edict al lui  Clotaire,  nume  pe care l-a pierdut pentru a-l schimba în cel de Occitania.

Toate asemănările, mergând uneori pînă la identitate, între română, limba matcă a Europei, cu idiomurile: provensal, catalan, tot Midi-ul Franţei, corsicansard, sicilian, friulian, toscan (unde în vechime s-a vorbit lingua romanesca; şi în zilele noastre se fac lucrări în lingua romanesca, se ţin concursuri în această limbă) etc. au ajuns în locurile unde se găsesc astăzi demult, în preistorie, în epoca neolitică, odată cu roirile neolitice din spaţiul carpatic.

Pentru a dovedi aceste realităţi vom recurge la cercetările realizate sub auspiciile Universităţilor din Cambridge (Marea Britanie) şi cea a Californiei din Los Angeles, apoi la scrierile unor erudiţi profesori universitari de la universităţi celebre, dar şi la amatori luminaţi recunoscuţi de toată lumea ştiinţifică (fizicianul Thomas Young, medicul Rudolf Virchow etc.).

Este un caz rar, dacă nu unic, în care datele oferite de configuraţia lingvistică coincid cu datele istorice, arheologice, etnografice, cele oferite de fiziologie, de geologie, de paleontologie, cu mijloacele moderne de dotare.

Cercetări fără reproş au stabilit,  după  îndelungate  căutări, că  singurul Spaţiu care corespunde condiţiilor din vechea literatură vedică este cel Carpatic, în care învăţaţii de la Universitatea din Cambridge plasează, sub titulatura Ancient  India,  faza  primară  a Culturii  Vedice. Vom cita rezumativ, pentru economie de spaţiu, numai cîteva scurte paragrafe, din capitolul III The Arians (Arienii):

the climate in which they lived belonged to the temperat zone … To their habitat we may assign, with considerable certainty, the oak, the beech, the willow, and some coniferous trees. The birch seems to have been known to them and possibly the lime; less certainly the eim. (p. 67), subl.ns

Arienii  primitivi  trăiau  în  zona temperată,  cunoşteau  cu  mare certitudine  stejarul,  fagul,  salcia, anumite   specii   de   conifere   şi, se   pare,   mesteacănul, posibil   teiul   şi,   mai puţin   sigur,   ulmul.

………………………………………..

……………………………………

(They) were in all probability not a nomad but a settled people. (They) seem also to (p.67) have been familiar with corn (p.68).

The usefull animals best known to them were the ox and cow, the sheep, the horse, the dog, the pig, and probably some species ofdeer. The ass, the camel and the elephant were apparently unknown to them in early times. Of birds, we may gather from the languages that they knew the goose, and the duck. The most familiar bird of prey was apparently the eagle. The wolf and bear were known, but not the lion or the tiger (p. 67, 68).

From these data is it possible to locate the primitive habitat from which the speakers of these languages derived their origin?

It is not likely to be India, as some of earlier investigators  assumed,  for   neither  flora  not   fauna,  as determined by their language, is characteristic  of  this area… still less probable  is  the  district  of  the  Pamirs,  one of  the  most  cheerless  regions  on  the  face of the earth. Central Asia, which has also been contended for as their home, is not probable, even if we

După toate probabilităţile erau sedentari, pentru că, după cîte se pare, grâul le era familiar.

Animalele folositoare cele mai cunoscute  erau:  boul şi vaca,  oaia,  calul, câinele,  porcul şi  unele  specii  de  cerb. În  timpurile  străvechi,  se pare,   nu   cunoştea   măgarul,   cămila şi elefantul.  Dintre  păsări,  putem  deduce  din limbă  că  ei  cunoşteau  gâsca şi raţa. Cea mai  familiară  pasăre  răpitoare  era,  după  cît  se  pare,  aquila (uliul).  Lupul şi ursul erau cunoscuţi, dar nu leul şi tigrul.

Din    aceste   date   este   posibil   să localizăm    habitatul    primitiv    din    care   îşi trag    originea   vorbitorii   acestor   limbi?

Nu este probabil (ca habitatul primitiv) să fie India, cum presupun primii investigatori, întrucât nici flora, nici fauna, cum se reflectă ele din limbă, nu sînt caracteristice acestei zone. Şi mai puţin probabil este Pamirul, una din cele mai mohorîte regiuni de pe faţa pământului. Nu este probabil ca “Asia Centrală”, considerată şi ea ca loc de baştină al arienilor, să fi îndeplinit acest rol, chiar dacă

admit that its conspicuous lack of water, and consequent sterility in many areas, is of later development.

admitem că lipsa evidentă a apei şi, deci, sterilitatea mai multor zone, ar fi un fenomen mai recent.

If indeed these early men knew the beech, they must have lived to the west of  a line drawn from Königsberg in Prussia to the Crimeea and continued thence through Asia Minor. In the Northern plains of Europe there is no area which will satisfactorly fulfil the conditions. As we know it in primitive times it is a land of great forests.

………………………………………..

Dacă într-adevăr aceşti oameni cunoşteau fagul trebuie să fi locuit la vest de o linie care pleacă de la Königsberg, în Prusia, pînă în Crimeea şi, de acolo, continuă prin Asia Mică. Nu există o zonă care să îndeplinească aceste condiţii în câmpiile din nordul Europei. După câte ştim, în timpurile primitive era o ţară acoperită de păduri.

………………………………………..


Is there any part of Europe which combines pastoral and agricultural country in close connexion, which has in combination hot low-lying plains suitable for the growth of grain, and rich upland pasture suitable for flocks and herds, and the same time trees and birds of the character already described?

Există vreo parte a Europei care combină  agricultura cu   păstoritul, strîns legate una de cealaltă, care să aibă şesuri calde,   potrivite   culturii   grâului  şi păşuni bogate, la altitudine, necesare turmelor şi cirezilor, şi,  în  acelaşi  timp, arbori  şi  păsări  de  felul  celor  menţionate mai sus?

There is apparently only one such area in Europe, the area which is bounded on its eastern side by the Carpathians, on its south by the Balkans, on its western side by the Austrian Alps and the Böhmer Wald, and on the north by the Erzgebirge and the mountains which link them up with the Carpathians (p.68).

Există, după toate aparenţele, o singură   astfel   de  arie  în  Europa, anume  aria   delimitată la   est de Carpaţi, la sud deBalcani, la vest de către Alpii   Austriei   şi  Böhmer   Wald, şi   la nord   de   către   Erzgebirge   şi   munţii care   fac   legătura   cu   Carpaţii.

In this area indeed were the original habitat – and, curiously enough, though it fulfils so many of the conditions, it seems not before to have been suggested – the spread of

Dacă   această   zonă   este într-adevăr habitatul original – şi, destul de curios, că deşi îndeplineşte   atît   de   multe condiţii,   nu pare să fi fost propusă pînă acum – răspîndirea

the Indo-Germanic languages becomes easily intelligible

limbilor  indo-germanice devine uşor de înţeles.

No doubt the most inviting direction from which to issue from this land in search of new homes would   be   along   the  cours  of  theDanube into Wallachia, from which it is not dificult to pass south towards the Bosporus and the Dardanelles. (p. 69), subl. ns.

Fără  îndoială  că  direcţia cea mai atrăgătoare de a ieşi din această zonă  în  căutarea  de  noi  spaţii  de  locuit ar fi  de-a  lungulDunării în Valahia, de unde nu este greu de trecut spre Bosfor şi Dardanele.

What evidence  have we such a migration, and, if it took place, what was its date? In all probability the migration of peoples from primitive habitat, which we have located in the areas which we now call Hungary, Austria, and Bohemia, did not take place at a very remote period. It is indeed probable that all the facts of this migration, so far as we know them, can be explained without postulating an earlier beginning for the migration than 2500 B.C. It must be remembered, however, that these migrations were not into unpeopled areas, that before they reached the frontiers of India, or even Mesopotamia, the Wiros must have had many hard struggles with populations already existing, who regarded their passage as they would that of some great cloud of destroying locusts which devoured their substance and left them to perish by starvation, or to survive in the misery of captives to cruel conquerors. We must suppose that success could have been achieved only by wave after wave following at no long intervals: for if their successors delayed too long, the migrants of the first advancing wave Ce  dovezi  avem  noi  despre o astfel de migraţie, şi în cazul în care a avut loc, care a fost data? După   toate   probabilităţile, migraţia popoarelor    din   habitatul   primitiv pe care noi l-am localizat în zonele ce   se   numesc   acum   (1913! nota ns.)   Ungaria,   Austria,   Boemia, nu a avut loc într-o perioadă foarte îndepărtată. Toate datele despre această migraţie, atît cît le cunoaştem,  pot fi explicate fără postularea   unei   date   anterioare anului 2500 î.e.n. Trebuie reţinut faptul   că   aceste   migraţii   nu  au avut loc pe zone nepopulate, că înainte de a atinge   frontiera   Indiei sau   chiar   a   Mesopotamiei,   wiros-ii trebuie   să   fi  avut  de luptat cu populaţiile deja existente care considerau trecerea lor  asemănătoare unui nor de lăcuste distrugătoare care le devorau substanţa  şi  îi  lăsau  să  piară  de foame sau să supravieţuiască în mizeria captivităţii unor cuceritori cruzi. Trebuie să presupunem că succesul    s-ar   fi   putut   obţine numai  în valuri succesive care urmau   la   intervale   scurte:   căci dacă   succesorii   lor   ar   fi  întârziat prea   mult,   primul  val  de

were likely to be cut off or absorbed. In historical times, we know that many tribes thus passed into Asia from Europe, among them thePhrygians, the Mysians, and Bithynians. It has been plausibly argued that the Armenian stock was the first wave of the Phrygian advance, and evidence can be adduced which makes it probable that still earlier  waves of conquering tribes advancing from west to east were represented by the remote ancestors of modern Persian and modern Hindus. (p. 70-71), subl. ns.

migratori ar   fi   fost   oprit   sau   absorbit. Ştim că în timpuri istorice multe triburi  au  trecut   astfel   în   Asia din  Europa, printre acestea fiind frigienii,  misienii şi bitinienii.  S-a arătat   în   mod   plauzibil  că armenii au fost primul val al migraţiei   frigiene şi   se   pot aduce dovezi care fac posibilă afirmaţia    că    triburi    şi    mai   vechi   de   cuceritori   venind   din   vest   spre  est erau reprezentaţi de strămoşii îndepărtaţi ai persanilor şi indienilor moderni (subl.ns.).

S-au făcut pînă în prezent 60 de propuneri pentru leagănul de formare a Arienilor (Iudo-Europenilor). Cea a Universităţii din Cambridge prezentată pe scurt mai înainte este cea mai logică. Ea porneşte de la propriile mărturii ale oamenilor vedici (cca 3000 î.e.n.), găsite în cele mai vechi scrieri ale umanităţii.

Nu se vede ce s-ar putea opune acestei propuneri. Ea a primit pînă acum mai multe confirmări. Una din cele mai probante este cercetarea efectuată sub auspiciile Universităţii Californiei din Los Angreles (UCLA) de către Marija Gimbutas, profesoară de arheologie la această universitate. Criteriul avut în vedere în această cercetare este probant fără posibilitate de replică: resturile descoperite de către arheologi în diverse epoci preistorice.

Oriunde trăieşte, omul lasă nişte urme ale prezenţei sale, iar unde se găsesc astfel de urme, ele sînt păstrate cu grijă, în muzee sau alte locuri special amenajate pentru viitorime.

De aceea harta (v. Studiul 2, fig 1) întocmită de Marija Gimbutas, referitor la Neolitic (mileniul V î.e.n.), este cît se poate de grăitoare: acum 6-7000 de ani, numai Spaţiul Carpatic şi unele zone pericarpatice prezintă urme de locuire de către om. Restul Europei este o imensă pată albă.

Această realitate este întărită de absenţa scheletelor umane din neolitic în solul Europei “albe”. Însăşi autoarea cercetării, uimită, mărturiseşte şi se întreabă: Nu ne este clar ce a determinat impulsul iniţial pentru dezvoltarea culturală a vechii civilizaţii Europene (care pleacă în principal din Spaţiul Carpatic, în toate cercetările efectuate pînă-n prezent, nota ns.).

Evident răspunsul nu putea veni înainte de apariţia şi dezvoltarea fiziologiei.

Într-un concurs de împrejurări determinant, a trebuit să scriem despre fiziologia organismului uman. În faza de documentare, am constatat că de fapt fără sodiu (Na) inima mamiferelor nu poate funcţiona (pentru amănunte a se vedea studiul 2).

Ca atare, concluzia s-a impus ca de la sine: nu există sare, nu există viaţă sau, lărgind viziunea, mamiferele sînt un dar al sării şi am scris un studiu, publicat bilingv română/engleză, intitulat “Sarea, criteriu pentru regândirea istoriei” (v. “Getica” 1-2, pg.49-89), în Spaţiul Carpatic găsindu-se peste 300 masive de sare pe ambele versante ale Carpaţilor.

Unele din aceste masive sau vîrfurile lor se găsesc la suprafaţa solului, sub formă de munţi (dealuri) de sare, ceea ce a permis folosirea lor încă din preistorie, cu mii de ani î.e.n. de către locuitori.

Existenţa sării la suprafaţa solului este cauza care a determinat, în opinia noastră, ca toate popoarele europene să-şi aibă locul de pornire în Carpaţi.

În acest fel, condiţiile naturale aduc cea mai categorică confirmare rezultatelor cercetărilor menţionate, ale Universităţii din Cambridge şi UCLA.

Pe de altă parte numeroşi savanţi occidentali au constatat şi menţionat, începînd din secolul XIX rolul hotărîtor al Spaţiului Carpatic la popularea Europei, la crearea edificiului culturii şi civilizaţiei europene.

Să menţionăm pe scurt pe cîţiva din aceşti savanţi.

După tradiţia antică, în Spaţiul Carpatic, prin muntele Omul ar fi trecut axa lumii (axis mundi), în jurul căreia întreaga sferă cerească se rotea ca în jurul unei axe ideale care trecea prin Centrul pământului. Aici, la hiperboreeni, se găseau ţîţînele lumii (cardines mundi). Pentru sursele antice a se vedea Anton Dumitru, Terra mirabilis, în volumul Retrospective, Bucureşti, 1991, p.17-19.

Într-adevăr, cele mai vechi civilizaţii europene cunoscute apar, începînd din mileniul 7 î.e.n., în Spaţiul Carpatic, cu extensii, iniţial, către sud, sud-vest şi vest,  către  Peninsula  Balcanică, Grecia, Iliria, sudul Italiei, Panonia etc., aşa cum s-a răspîndit civilizaţia începuturilor europene (v. Figurile 1-6, realizate de prof. Marija Gimbutas, pe baza descoperirilor arheologice, publicate în volumul The goddesses and Gods of Old Europe, 6500-3500 B.C. Myth and Cult Images, London, Thames ans Hudson, 1990, 310 p., 252 ilustraţii, 171 figuri şi 8 hărţi).

Concluziile autoarei acestui excelent volum sînt:

Civilizaţia europeană între 6500 şi 3500 î.e.n. nu era o oglindire provincială a civilizaţiei Orientului Apropiat, care îi absoarbe realizările prin difuziune şi invazii periodice, ci o cultură distinctă, care prezintă o identitate unică. Multe aspecte ale acestei culturi rămân a fi explorate . Unul din principalele scopuri ale acestei lucrări este acela de a prezenta manifestările spirituale ale Europei vechi.

Înmomentul de faţă se cunosc aproximativ 30000 sculpturi miniaturale din lut, marmură, os, cupru sau aur, dintr-un total de 3000 şantiere arheologice ale erei neolitice şi calcolitice din sud-estul Europei. Cantităţile enorme de vase ritualice, altare, echipament sacrificial, obiecte cu scriere, modele de lut ale templelor, atestă deja o civilizaţie originală (p.11). Astfel de urme se găsesc şi în alte zone, dar numai în SE Europei există o asemenea cantitate de figurine care pot face posibil un studiu comparativ (p.12).

Era de aşteptat ca civilizaţia să apară la ţîţînele lumii şi nu undeva unde viaţa umană era deosebit de grea sau direct imposibilă, cum, de neînţeles, susţin unii specialişti occidentali.

Indiferent de modul de împărţire , prin natura lucrurilor, România a fost totdeauna în “centrul lumii” şi, cu toată evidenţa, în centrul Europei, în zona ai cărei locuitori font figure d’ancetre dans les annales de la civilisation, groupe qu’on prédispose au rôle de fondateurs de l’humanité historique / fac figură de strămoşi în analele civilizaţiei, grup care este predispus rolului de fondatori ai umanităţii istorice(Les premieres civilisations, par Gustave Fougeres et al., Paris, 1926).

La data apariţiei cărţii din care am citat, limitele acestei zone sînt destul de largi şi vagi, la nivelul cunoaşterii din acel moment, dar, cu timpul, ele vor ajunge să fie determinate cu destulă exactitate. Oricum la Nord la frontiere serait marquée par une ligne qui passerait au nord de l’ancienne Roumanie / frontiera ar fi marcată printr-o linie care ar trece la nordul vechii Românii (ibid. p.2).

Printre savanţii care şi-au dat seama de rolul extraordinar jucat în istoria Europei, printre altele, de l’historie primitive des peuples Balkaniques (ibid. p.VI) se află şi celebrii Louis Halphen şi  Philippe Sagnac.

În această lucrare se recunoaşte că: la place qu’a tenu dans l’histoire le groupe de peuples dont ce volume va retracer les destinées ne se mesure pas d’apres l’espace qu’il occupait sur le globe … Il a pensé et agi; il a créé des ocuvres durables, substruction de l’édifice dont nous sommes les héritiers / locul pe care l-a avut în istorie grupul de popoare căruia acest volum îi va retrasa destinele nu se măsoară după spaţiul pe care-l ocupa pe glob… El a gândit şi a acţionat; el a creat opere durabile, baza edificiului ai cărui moştenitori sîntem (p.1).

Această realitate este atît de clară încît savanţi de pe diverse meridiane, care s-au ocupat de istoria culturii şi civilizaţiei europene, au ajuns, la distanţe mari de timp, la concluzii similare, toţi recunoscînd Spaţiul Carpatic ca matcă a populaţiilor europene. Să ne fie îngăduit să cităm cîteva constatări ale unora dintre aceştia.

Clémence Royer, în “Bulletin de la Société d’Anthropologie”, Paris, 1879, p.202-203, scrie:

Que les Celtes, les Germains, meme les Latins viennent de l’Orient de l’Europe je l’admets, je le crois.  Mais, par contre, toutes les légendes, toutes les traditions des Aryas historique de l’Asie les font venir de l’occident.  D’un côté comme de l’autre, nous sommes amenés a rechercher leur barceau commun vers le bas Danube, dans cette Thrace pélasgique dont on ignore la langue…./ că celţii, germanii, chiar latinii vin din estul Europei o admit şi o cred. Dar, din contră, toate legendele , toate tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată venind din occident. De o parte ca şi de cealaltă noi trebuie să le căutăm leagănul comun la Dunărea de jos, în această Tracie pelasgică a cărei limbă o ignorăm.

Virchow, într-un articol intitulat Les peuples primitifs de l’Europe, a cărui traducere în franceză a fost publicată în “Revue Scientifique” din 4 iulie 1874, scrie printre altele:

Les Celtes qui peuplerent la France actuelle y vinrent de la Mer Noire, en remontant le Danube.Celţii care populează Franţa actuală au venit aici de la Marea Neagră urcând în susul Dunării.

Jean Laumonier, în cartea sa La nationalité française, vol II Les Hommes, Paris, 1892, afirmă:

Ce qui est hors de doute c’est l’origine orientale des Celtes.  Le roumain ou Dace moderne est le vrai Celte de l’Europe orientale. / Ceea ce este în afară de îndoială este originea orientală a celţilor (p.180). Românul sau Dacul modern este adevăratul celt al Europei răsăritene (p.188) etc.

André Lefevre, în lucrarea sa Les races et les langues, Paris, 1893, p.176-177, scrie:

Les Celtes bruns dont l’etnographie releve la trace depuis la Dacie jusqu’a l’Armorique et a l’Irlande, les Gaulois blonds…tous ces peuples, qui parlaient un dialecte, des dialectes indo-européens, ont bien marché d’Orient en Occident: a tel point qu’ils ont été poussés et refoulés jusqu’au Rhin et a l’Atlantique, par les Allemands et les Slaves.  La langue gauloise, presque anéantie, était notoirement apparentée au latin – ce qui en explique la disparition rapide. / Celţii bruni cărora etnografia le relevă urma din Dacia pînă în Armoric (Bretania) şi în Irlanda, Galii blonzi … toate aceste popoare, care vorbeau un dialect, dialecte indo-europene au mers dinspre orient către occident; astfel că au fost împinşi şi respinşi pînă la Rin şi Atlantic, de către germani  şi  slavi.  Limba  galică,  aproape  nimicită,  era  cunoscută  ca  înrudită cu latina – ceea ce explică dispariţia ei rapidă.

5        Theodor Mommsen, în celebra lui Istoria romană, considerată şi astăzi un adevărat monument al istografiei moderne asupra Romei antice (Istoria romană, vol. I, ESE, 1967, p.7), acum mai bine de 146 ani, scrie: Italia est surprinzător de săracă în vestigii al epocii primitive…Pînă în prezent n-a fost descoperit nimic care să îndreptăţească presupunerea că existenţa speciei umane în Italia este anterioară cultivării pământului şi topirii metalelor. Dacă umanitatea s-a găsit într-adevăr, cândva, în interiorul graniţelor Italiei pe o treaptă primitivă de civilizaţie, pe care obişnuim s-o numim starea de sălbăticie, atunci pur şi simplu n-a rămas nici o urmă din aceasta (op. cit., p.23).

Răsăriţi din aceeaşi tulpină din care s-au născut popoarele elene, italice şi germanice, celţii au imigrat, fără îndoială, ca şi acestea, dinspre partea orientală a Europei. (ibid., p. 195)

Profesorul André Piganiol (Sorbona) în cartea sa Histoire de Rome, PUF, 1939, scrie cu convingerea cunoscătorului:

Pour l’Europe (sauf les Balkans), presque tout ce qui précede la conquete romaine fait partie de la préhistoire (p. VII) /Pentru Europa (în afară de Balcani), aproape tot ce precede cucerirea romană face parte din preistorie.

Iar în altă parte, după ce analizează diverse zone europene, conchide:

Mais, le point de départ de la civilisation de toutes ces countrées doit etre cherché au nord de la péninsule balkanique (p. 6). / Dar, punctul de plecare al civilizaţiei tuturor acestor spaţii trebuie căutat la nordul peninsulei balcanice.

etc.

Toată lumea ştiinţifică priveşte Spaţiul Carpatic ca punctul de unde a început civilizaţia.

În ce priveşte limba, în afară de Contele d’Hauterive, Felix Colson, W. Hoffmann, V. Kiparski, din care am citat în alte locuri etc., profesorii Olof Gjermann şi Erik Ljungberg în cartea deja citată, p. XX, scriu:

Rumanian has undoubtedly been the most generous contributor.  About 1500 of the circa 3600 words taken down from Taikon’s speech are of the Rumanian origin, and most of them are easily recognizable as loan words. / Româna a fost fără îndoială cel mai generos donator (!, nota. ns.).  În jur de 1500 din circa 3600 de cuvinte culese din graiul lui Taikon sînt de origine română şi cea mai mare parte dintre ele sînt uşor recognoscibile ca vorbe împrumutate.

Am ajuns s-o citim şi pe asta: româna donatoare de cuvinte, căci în dicţionarele româneşti, limba română apare numai ca împrumutătoare din graiurile care au ieşit din ea.

Nu se găseşte nici un studiu, nici azi, scris cu seriozitate, asupra totalităţii limbii române, deşi au mai trecut 120 de când B.P. Hasdeu făcea trista lui constatare.

Măcar în virtutea cercetărilor şi constatărilor atîtor savanţi străini ar trebui ca lingvistica românească şi istoriografia română să părăsească poziţiile regionale adoptate din neştiinţă, cu mai bine de un veac în urmă, de nişte inşi cu viziuni subalterne (a se vedea P. Eliade şi destui alţii) şi să se privească istoria românilor şi limba română de pe poziţiile lor reale.

În legătură cu poziţia subalternă a “spiritului public” din România,  Gheorghe Eminescu, nepotul de frate al gloriosului poet şi om de cultură, povesteşte (Amintiri, Ed. Floare albastră, 1995, p. 38):

Era la noi un aşa mare curent filo-francez încît unii erau mai francezi decît francezii.

—————————————————————–

Îmi amintesc cum, la izbucnirea războiului (mondial) în 1914, un boier franţuzit, cum erau toţi boierii noştri, spunea la Cafeneaua Capşa că dacă ar pieri România faptul n-ar fi decît un  incident în istoria omenirii, dar dacă ar pieri Franţa ar fi un  cataclism.

Dacă n-ar fi decît cele 1500 de cuvinte româneşti găsite de profesorii suedezi într-un dialect popular din India – dialect care n-are o formă scrisă – pe de o parte confirmă rezultatele studiilor Universităţii din Cambridge, iar pe de altă parte, cu celelalte date din prezentul studiu, care apar pentru prima oară în România, şi tot ar obliga la reconsiderarea poziţiei limbii române în lume.

În acest sens, prezentul volumaş a încercat să arate că pot exista şi alte puncte de vedere, antitetice punctelor de vedere “istorice”, la care s-a oprit ştiinţa românească, că abordări mai aproape de adevăr sînt nu numai posibile, dar şi imperios necesare.

 

© Fundatia Gandirea

Niciun material de pe site nu poate fi reprodus fara acceptul scris al Fundatiei si citarea sursei